Citind şi recitind scurtul tău mesaj, Liliana, a năvălit în mine o durere pe care mă străduiesc să o descifrez. Mă doare afirmaţia ta că Dumnezeu "nu are nici un motiv sa te iubească"! Oare ce mă doare în ea?

În primul rând, cred că mă doare faptul că Dumnezeu e atât de necunoscut pentru noi. Nu-L cunoaştem, chiar dacă suntem credincioşi. Nu-L cunoaştem aşa cum ne spune El că este, ci aşa cum ni-l prezintă alţii. Numai oamenii din jurul nostru ne învaţă că trebuie să merităm iubirea, că trebuie sa facem eforturi ca s-o meritam. Nu? Să fim cuminţi, să luam note mari, să facem aşa şi aşa... Astfel noi Îl privim pe Dumnezeu prin ochelarii pe care ni i-au pus cei care ne vorbesc despre iubire şi despre Dumnezeu. Şi cred că nu avem de ales, o vreme. Dar numai o vreme. Pentru că vine ceasul în care suntem chemaţi să ne asumăm o relaţie directă şi vie cu Dumnezeu. Să-L privim aşa cum ne spune El că este, să-L cunoaştem trăind Poruncile Lui şi spunându-I în rugăciune toate ale noastre. Atunci vom înţelege altfel cuvântul Apostolului Iubirii că "Dumnezeu este Iubire"! Atunci vom înţelege şi vom simţi că El iubeşte pentru că este Iubire, nu pentru că cineva merită sau nu, ca noi!

DA, Dumnezeu ne vede dincolo de aparenţe, ne vede în întregul nostru, ne vede şi cum nu suntem încă! Să citeşti Sfintele Evanghelii şi să vezi, de exemplu, cum îl iubeşte Domnul pe Sfântul Petru care, deşi Îl iubeşte mult, mult pe Domnul, face lucruri care Îl întristează pe Domnul. Dar Domnul îl iubeşte şi-l mustră din iubire. Mustrarea era pentru trezire, pentru conştientizare, pentru devenire, nu pentru a-l umili sau pedepsi, cum facem noi!

Este în om, copil drag, ceva ce este întotdeauna demn de iubire. E o scânteie pe care nici o întinăciune nu o poate întina. Când cineva ne priveşte cu iubire, adică fără judecată, vede acel ceva. Când ochiul omului este rănit, bolnav de invidie (încă de la Abel şi Cain), de frică, de neîncredere, de ambiţie, de pofte păcătoase, şi alte patimi, el nu mai vede acel ceva, ci propria sa urâţenie proiectată pe celălalt. Când ochiul devine curat, ca la sfinţi, orice ar face cineva, e iubit. Iubirea sfântului e ca iubirea lui Dumnezeu, pentru toţi la fel. Numai că aceeaşi iubire e trăită cu bucurie şi drag pentru cei care aleg să facă binele şi cu durere, milă şi rugăciune pentru cel care face rău, făcându-şi astfel sieşi rău.

Ce e şi mai dureros este că am învăţat să ne privim şi pe noi înşine cu ochii celor care ne-au rănit. Dacă ne-au spus părinţii sau învăţătorii că suntem proşti, că nu suntem buni de nimic, sau au râs copiii de noi că suntem nu ştiu cum, noi ne însuşim acel punct de vedere şi ne privim astfel, deşi ştim că nu suntem chiar aşa sau numai aşa. Şi, în felul acesta, în loc să luptăm să schimbăm în bine ce nu e bine la noi, rămânem cufundaţi în părerea proastă şi deznădejde... Aşa nu mai învăţăm dragostea dumnezeiască, ci numai pe cea pentru merite, pentru "note" !

Poate că şi tu ai experienţe cum putem iubi pe cineva pentru ce va fi, deşi nu este încă. De exemplul, semeni o floare care îţi este dragă, o aştepţi cu nerăbdare să răsară şi, când apar primele frunzuliţe, te bucuri, şi o iubeşti. Nu? De ce? Petru că tu ştii cum va fi ea, ştii ce va deveni, şi ştii că fără aceste smerite frunzuliţe, minunea de floare nu va fi! Şi dacă cineva rupe sau răneşte frunzuliţele, te întristezi, nu? Cam aşa suferă şi Dumnezeu pentru căderile noastre. Când eu fac ceva rău, pe mine mă rănesc, rănesc acele frunzuliţe care, crescând, ar sfârşi în înflorirea acelui ceva din mine care e chiar minunea ce sunt chemată să devin.

Dar mai multe despre toate acestea vei descoperi, copil drag, vorbind direct cu Domnul. Citeşte Sfânta Scriptură, fii atentă la dragostea lui Dumnezeu pentru om şi, când ceva de acolo te atinge, simţi că-ţi vorbeşte ţie anume, roagă-te, vorbeşte cu Domnul sau taci şi ascultă acea mişcare de uimire si de bucurie a sufletului tău! Atunci şi acolo vei simţi şi înţelege iubirea lui Dumnezeu şi nu vei mai simţi nevoia să întrebi "de ce?". Această întrebare e a raţiunii egoului care ne strică înţelegerile duhovniceşti prin argumente şi contraargumente. Rugăciunea te va învăţa cum să ieşi din aceste curse ale vrăjmaşului. Apoi, să ai părinte duhovnic, să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti cu dor şi cu drag, cât mai des, cu Domnul şi vei învăţa şi mai multe şi mai profund!

Cu drag mult în Domnul,

M. Siluana