Eram un mort care respira, vedea, auzea...

Versiune tiparTrimite unui prieten

...Simţeam cum zi de zi, credinţa mea moare. Oricâte eforturi făceam, credinţa mi se stingea puţin câte puţin, iar pacea pe care o aveam în Hristos se spulbera şi ea. Într-o zi, plecând de la facultate, am mers la Catedrală. De fapt Dumnezeu m-a dus acolo, pentru că eu nici nu aveam de gând, aveam alte "treburi". Picioarele mă duceau singure, fără mine.
Am intrat în biserică. Nu ştiam de ce venisem. Eram atât de goală pe dinăuntru în acele momente. Eram un mort care respira, vedea, auzea... De toate făcea, numai să fie viu nu putea. M-am aşezat în fata icoanei Sfintei Fecioare Maria. Au fost câteva momente de linişte sufletească, o linişte atât de adâncă. Voiam să zic ceva, dar nu îmi trecea nici măcar un cuvânt prin gând. Stăteam acolo, îngenunchiată şi mă holbam. Da, asta făceam... Aveam privirea aţintită asupra Fecioarei. Dintr-o dată, lacrimile îmi curgeau şiroaie din ochi, aproape că mă înecam în plâns şi nu ştiam de ce. Am simţit că mă doare aici, în piept... şi îmi simţeam inima mai vie ca niciodată. M-am trezit spunând: Fecioară, nu lăsa credinţa mea să moară! Înviază-mă din nou, dă-mi Acoperământul tău!

De atunci s-a schimbat ceva în bine în viaţa mea. Desigur, greşesc, cad în fiecare zi, dar acum cred din nou că Dumnezeu există. Cred... şi viaţa mea nu mai e goala, fără scop. "Doamne, ajută necredinţei mele!"

A

Sunt tare bucuroasă pentru mărturia pe care o faci când spui: "picioarele mă duceau singure, fără mine". E aici un adevăr duhovnicesc de care ne-ar fi de mare folos să ţinem cont pe Cale.

Urcuşul duhovnicesc, are iluminări şi poticniri, cum spun părinţii... Are perioade în care harul lucrează cu noi "pe faţă" şi perioade în care ne simţim părăsiţi şi singuri şi suferim. Dar atunci, în durerea aceea, ne naştem şi creştem! Minunea lucrării harului în şi cu noi în perioada de "părăsire" este că, în ciuda durerii şi sentimentului de gol şi zădărnicie, în ciuda acediei trăită la suprafaţa fiinţei, în adânc "cineva" lucrează în locul nostru oferindu-ne o variantă de lucru cu totul opusă intereselor noastre de moment. Dacă vom fi atenţi şi ascultători faţă de acest glas tainic, vom face altceva decât porunceşte egoul şi vom birui!

Părinţii spun să ne rugăm când putem ca să avem ajutor când nu putem să ne rugăm. Asta ai trăit tu. Dar cei care nu se roagă, cei care nu se silesc la rugăciune când ar putea s-o facă, pe aceia, în momentele lor grele, picioarele şi mâinile şi celelalte mădulare ale fiinţei lor îi duc în altă parte şi fac altceva, tot fără ei!

Atenţie, aşadar, cine este domnul vieţii noastre: Dumnezeu sau mamona? Ai cui robi suntem? Ai lui Dumnezeu-Iubire sau ai păcatului şi ai morţii?

Dacă tu, fetiţa mea dragă, nu te-ai fi silit niciodată la rugăciune, ai fi căzut când umblai "ca un mort"! Iată o mică dovadă a adevărului cuprins în cuvântul Domnului: Cine crede în Mine şi dacă va muri va fi viu!

Bucurie sfântă şi curaj! Domnul lucrează cu cei care se deschid lucrării Lui prin Rugăciune!

Cu drag mult,

M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar