Dragă Gabriel, în iadul în care tu ai fost, am fost şi eu, şi ştiu cât de groaznic este. Cred însă că eu am fost cu un etaj mai jos ca tine, mai adânc. Nu mă mai puteam suporta, însă atracţia, plăcerea de a intra pe internet, de a găsi alte şi alte pagini cât mai groaznice, cât mai şocante, nu-mi dădea linişte. Apoi, mai era messengerul unde aveam o mulţime de prieteni care puteau şi ştiau să-mi "stârnească" imediat patimile.

Dusul de dimineaţă era păcatul cu care-mi începeam ziua. Nici nu ştiam bine în care plăcere să mă arunc, pentru că aveam atât de multe. Dădeam repede drumul la calculator, apoi la filtrul de cafea, făceam duş şi-mi împlineam păcatele, apoi îmi serveam cafeaua cu alt păcat (ţigara). Îmi adunasem atât de multe plăceri în jurul meu, dar în acelaşi timp mă simţeam RĂU DE TOT. Undeva în mine, nu era linişte deloc. Cu cât starea de rău se aprofunda, cu atât fumam mai mult (două pachete pe zi), intram şi mai adânc pe internet, şi îmi măream lista păcatelor. Ţin minte că, conştiinţa mea îmi spunea deseori că nu e bine ce fac, şi eu o amorţeam cu gândul "încă puţin şi gata".

Apoi au venit momente când mi se părea normal ceea ce fac. Căutam pe cei ca mine, ca să îmi dau dreptate mie, că ceea ce fac e bine. Şi am găsit destui (azi îi caut pe cei curaţi şi văd că-s ascunşi, că nu prea sunt). Nu am cuvinte să descriu acea stare pe care o aveam atunci. Şansa mare a fost că nu m-am apucat să beau mult, aşa că încă mai puteam gândi. Atinsesem însă şi băutura. Nu-mi lipsea niciodată din casă vin, bere sau alte tării, însă pentru că deseori conduceam, trebuia să fiu atentă şi nu prea consumam.

În căutările mele pe internet, după alte păcate, am dat şi peste predici, conferinţe ale multor părinţi duhovnici. Am tot început să le ascult, şi unele cuvinte au început să lucreze în mine. Eu însă nu ştiam asta, nu eram conştientă de asta.

Într-o zi, am căzut însă jos de tot. Atunci mi-am luat două beri, un pachet de ţigări şi am plecat în parcare să pot vorbi la telefon cu o prietenă despre ce mi se întâmplase. Şansa a făcut că prietena era obosită şi nu putea să mă asculte. Nu am găsit pe nimeni potrivit să mă asculte exact atunci la ora aia, când eu aveam nevoie de ajutor.

Aşa că nu am avut încotro şi am vorbit cu Dumnezeu!

Acolo în parcare, mi-am deschis berea, mi-am aprins ţigara şi I-am plâns cu sughiţuri şi I-am spus Lui toată durerea mea. Nu vedeam nici un sens la viaţa mea, nu-mi plăcea cum trăiesc şi observam clar că nu merg pe drumul bun. Nu intru in detalii, însă viaţa mea era în dezordine mare. I-am spus Domnului: uită-Te la mine în ce hal sunt. Sunt convinsă că nu-Ţi place de ceea ce fac. Doamne, nu vreau să fumez, nu mai vreau să fumez NICIODATĂ în viaţa mea. Uite ce fac cu trupul meu. Nu mai vreau să fac NICIODATĂ niciuna din urâciunile astea. Singură însă, nu sunt în stare să renunţ. Le las în grija Ta. Ajută-mă Doamne! După ce am terminat ce aveam de spus Domnului, nici ţigara, nici băutura nu mai aveau nici un gust. Le-am oprit definitiv exact atunci în seara aceea.

M-am dus apoi acasă, direct la icoană şi am plâns lung, muţeşte, ca să nu-i trezesc pe ai mei. Dimineaţa am făcut duş..., şi timp de mai mult de două săptămâni, trupul meu a fost cel mai mare duşman al meu!!! Trebuia să las apa să curgă pe mine, dar nu mă puteam atinge cu propriile mâini. Am strâns din dinţi, dar am simţit că sunt totuşi ajutată. Nu mai eram singură deloc, şi promisesem Domnului că ..., NICIODATĂ... . Mi-am luat un îndreptar de Spovedanie şi mi-am programat timp la spovedit. Cel mai greu a fost să recunosc păcatul masturbării..., dar l-am spus. Greutatea am simţit-o într-un fel şi după ce am ieşit, pentru că mi-era ruşine de părintele duhovnic. Acum îmi pare atât de bine că mi-am lăsat păcatul acolo la Spovedanie.

De obicei totul e bine când se termină cu bine. Noi toţi ştim însă că păcatele nu ne lasă definitiv peste noapte. Trupul meu urla, pentru că dintr-o dată i-am tăiat prea multe plăceri, însă bucuria din suflet era prea mare ca să mai dau atenţie trupului. Nu mai puteam purta nici anumiţi pantaloni. Am terminat şi cu messengerul şi I-am promis Domnului că NICIODATĂ ÎN VIAŢA MEA nu am să mai intru pe pagini din alea. Apoi am terminat cu toate ieşirile (bar, restaurant, disco, prieteni), cu toate prieteniile, cu tot ce avea legătură cu viaţa pe care o trăisem până atunci în păcat. Nu am mai folosit parfumuri şi nici ceva care să-mi stârnească plăcerea. Am început să văd mai clar ce-mi poate face bine sau nu. Am descoperit cu bucurie mirul cu care am început să-mi fac zilnic cruce pe frunte, inimă şi pe mâini.

Drumul ăsta a fost foarte, foarte greu. Dar am reuşit pentru că ştiam că Dumnezeu mă ajută. Ştiam, simţeam. Când simţeam apropierea a ceva rău, începeam să spun rugăciunea inimii în gând, repede. Uneori nu aveam timp de asta, pentru că simţeam ce se întâmplă în trup, şi spuneam repede Doamne ajută, Doamne ajută!. Asupra mea erau forţe pe care eu nu le înţelegeam. Dar eram decisă să nu dau înpoi, indiferent ce s-ar întâmpla. Apoi am hotărât să nu mai lipsesc nici o duminică de la Sfânta Slujbă din Biserică. M-am apropiat atât de mult de Biserică, încât am început să văd cum rănile se vindecă. A trecut ceva timp de la ziua aceea. Eu am lăsat patimile, însă ele nu m-au lăsat pe mine. Înainte îmi doream un anumit fel de vise, pe care le continuam eu cu imaginaţia, până când trupul începea să simtă din vis anumite senzaţii. Aşa că după ce m-am oprit, am început să am vise şocante, în care trupul răspundea cu senzaţii mai puternice, decât cu ceea ce-l învăţasem până atunci. Dumnezeu însă nu m-a lăsat. Exact când era mai rău visul, mă trezea. Mă culcam la loc şi nu mai aveam nimic. I-am spus asta părintelui duhovnic, însă el m-a întrebat dacă-I mulţumesc Domnului că mă trezeşte din starea aia, că nu mă lasă în coşmarul ăla, că mă ajută. I-am spus că nu ştiam că trebuie să fac asta. Mi-a spus ce trebuie să fac, aşa că de atunci, de câte ori am vise din astea, mă trezesc şi fac trei metanii, spun frumoasa rugăciune de zece cuvinte (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa), şi îmi revin. Tot aşa fac când peste zi mi se întâmplă să mă încerce vreo emoţie urâtă în trup.

Ştiu acum care este singurul ajutor. Ştiu abia acum, căci înainte de a intra pe drumul ăsta eram surdă la orice sfat venit dinspre Biserică. Mi-e ruşine să recunosc, dar ăsta e adevărul. Am ajuns şi la seminarul de "Iertare" de pe site-ul acesta. L-am citit simplu şi am crezut că am să-l fac cu bine şi la timp, căci prea vedeam că se vorbeşte despre el. Aşa mi-am descoperit patimi identice, undeva în copilărie şi din nou a trebuit să spovedesc alte şi alte patimi, de care nici nu mai eram conştientă. Am început însă, să învăţ să mă cunosc. Sunt acelaşi om astăzi, însă ştiu ceva mai bine de ce trebuie să-mi feresc privirea şi toate celelalte simţuri.

Ţi-am povestit în mare frumoasa poveste a vieţii mele. Spun frumoasă, pentru că patimile astea m-au legat pe viaţă de credinţa ortodoxă, L-am cunoscut pe Dumnezeu, am învăţat câte ceva despre ce-i în jurul meu. Sunt lucruri despre care am crezut că nu vreau să-mi aduc aminte niciodată. Mi le aduc însă aminte când stau la rugăciune, pentru că le-am făcut, pentru că mi-au adus atunci plăceri, pentru că mă distrau..., şi asta în timp ce Dumnezeu mă aştepta blând, iubitor, să mă întorc. Dacă tu încă mai eşti printre noi, înseamnă că şi pe tine Dumnezeu te aşteaptă. Lasă-te în voia Domnului ACUM, şi El o să înceapă de AZI să lucreze în tine.

Îţi doresc curaj, ca să-I laşi durerea ta Domnului.

Iertare dragă Măicuţă, că am intrat cu un mesaj aşa lung. Fie ca ceva din mesajul meu să-i ajute lui Gabriel sau altcuiva. Nu-l postaţi dacă nu este de ajutor. Aici pe acest site am primit şi eu mult ajutor şi ştiu că ce gândiţi şi hotărâţi ne atinge sufletul.

IERTARE,

C.