"Dumnezeul meu, mă ruşinez şi mă tem să-mi ridic faţa către Tine, Dumnezeul meu, pentru că fărădelegile noastre au trecut peste cap şi vina noastră s-a mărit până la cer... şi iată, după puţină vreme ni s-a dat îndurare de la Domnul Dumnezeul nostru... ne-a dăruit să ne înviorăm puţin din robia noastră... nici în robie nu ne-a părăsit pe noi Dumnezeul nostru...(I Ezdra 9, 6-9). Şi aceste lungi rugăciuni de cerere în care poporul îşi mărturiseşte păcatele, se termină întotdeauna cu aşteptarea iertării: ...Şi acum, Doamne Dumnezeule, iartă-ne şi fie-Ţi milă ... şi arată iubirea Ta de oameni"

Atât de mult îmi place strigarea aceasta către Domnul. Îmi înviorează de fiecare dată sufletul adormit. Asta, pentru că îmi aduce aminte de propria robie, de propria-mi durere, de propriile răni. Ştiu că singură am ales să mă rănesc, îndepărtându-mă de cuvintele Tatălui. Şi acum vreau să vin acasă... şi e anevoios drumul. Când spun că am găsit calea, mă împiedic. Ceea ce e mai frumos însă, e că, acolo, jos, cu rănile încă nevindecate, văd pe Cineva venind să mă ungă cu alifie, să-mi dea mâna să mă ridic, să-mi ţină candela aprinsă în noaptea amară care mă înconjoară.

Nu vreau să filozofez, însă asta simt de multe ori; o noapte adâncă, mult noroi, durere cât cuprinde. Şi dacă nu m-am prăbuşit încă, e pentru că am nădejdea că dincolo de ceea ce văd eu cu ochii orbi ai inimii mele, dincolo de ceea ce percep eu, e Lumina. În clipa când voi înceta să cred, voi muri, chiar dacă ceilalţi mă vor vedea vorbind, râzând, cântând. Şi nu doar ceea ce văd în jur mă apasă. Propriile fărădelegi mă strivesc uneori atât de tare, încât "mi-e greu să ridic ochii la cer". Înainte nu mi-am dat seama cât de mult greşesc în fiecare zi. Acum, când încerc să-mi fac un inventar, să îmi ţin cuvintele în frâu, gândurile... abia acum îmi dau seama cât de greu e.

O singură nădejde: Domnul e iubire şi iertare. O iertare însă, care nu vrea să mă lase în noroi. Căci un părinte bun îşi mustră copilul ca să îl înveţe că a greşit. E minunat felul acesta de a iubi pe oameni. O, de-aş putea să iubesc şi eu măcar puţin... măcar puţin din iubirea pe care a trăit-o Osea. E, de fapt, iubirea pe care nu o puteam concepe înainte. Care acum ştiu că există, că se poate, că e singura adevărată. Dar trebuie smerenie. E atât de dureroasă, măicuţă, dezbrăcarea asta de omul cel vechi! Mi-e atât de greu să "mă lepăd de mine, să-mi iau Crucea şi să-I urmez Lui Iisus."

Ce copil sunt în cele duhovniceşti. Sunt o plângăcioasă, mereu am fost aşa. Mereu mă văicăresc. Am în faţă atâtea exemple de oameni mari care şi-au luat Crucea în spate cu hotărâre şi au dus-o până la capăt. Iar eu într-una "Au!", "Mai stai puţin!", "E, mai e timp". Şi poate, mâine... în noaptea asta se va cere sufletul de la mine. Ce am făcut cu talanţii? Şi ce dacă sunt tânără? O colegă a murit săptămânile trecute într-un accident... şi era tânără. Şi eu tot nu m-am urnit din loc. Am plâns-o, m-am gândit la moarte, dar nici vorbă să pun început bun pocăinţei. Pocăinţă? De fapt nu ştiu nici acum prea bine ce e asta.. Să plângi mereu pentru păcate, să te consideri cel mai nemernic? Sau să te lepezi de toate cele ale lumii? Căci asta a fost pocăinţa tâlharului care i-a şters toate fărădelegile. Sau amândouă?

Iertaţi-mă că pălăvrăgesc atât. Asta fac în fiecare zi şi cu Dumnzeu. Într-una Îl întreb, într-una mă plâng... Dacă nu ar fi fost un Părinte atât de iubitor, până acum mi-ar fi pus scoci la gură... la gura cuvântătoare a sufletului. Dar eu ştiu că El mă iubeşte mai mult decât mămicile care îşi ascultă copilaşii când plâng, când cer fără să ştie ce vor, de fapt.

Doamne, ajută! Multă îndurare de la Domnul.

S.