Sărut mâna, Măicuţă!

Vreau să vă scriu ceva, dar nu ştiu ce să vă scriu. Sau poate doar nu ştiu cum să formulez...

CE ESTE ACEEA MILA DOMNULUI, CE ESTE ACEEA BUCURIE?

Vedeţi dumneavoastră... eu nu am simţit niciodată mila Domnului. Tare mi-e teamă (am totuşi câteva reţineri) că nu L-am văzut pe Dumnezeu decât ca pe o abstracţiune. Poate exagerez, dar cu siguranţă L-am privit ca pe Cineva departe, departe. Şi acuma Îl simt departe, prea departe. Simt că mă lasă să mă zbat singur în mocirla păcatelor. Am ascultat recent o conferinţă de la ASCOR şi un părinte zicea ceva de genul acesta: un creştin nu-şi permite să păcătuiască. Am rămas ca trăsnit, dar aşa e: un om perfect conştient de realitatea existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii viitoare nu-şi permite să păcătuiască, fuge de toate cele rele. Şi eu sunt conştient de aceste realităţi... dar poate înţeleg greşit cuvântul conştient. Aşa e: îl înţeleg greşit. Când îmi tai o mână cu drujba şi urlu de durere şi văd mâna lipsă pentru tot restul vieţii, asta înseamnă conştienţă, şi n-o să mă mai joc cu drujba în veci, dar până atunci nu rămâne decât literatura despre drujbă şi experienţa altora despre drujbă.

Partea proastă cu viaţa duhovnicească este că nu poţi să-ţi vezi "membrele amputate". Maică, m-am rugat la Dumnezeu să-mi arate cum mă vede sau cum sunt eu cu adevărat. Rugaţi-vă vă rog şi dumneavoastră că pe mine nu ştiu dacă mă mai aude. S-ar putea să mă sperii, s-ar putea să arăt ca un drac, dar cred că la mine nu merge decât terapia de şoc!

Sincer, Maicuţă, NU mai vreau să trăiesc! M-am săturat de păcate! Nu mă înţelegeţi greşit, îmi place viaţa, dar nu vreau să mai păcătuiesc. Dar şi treaba asta e cu o şmecherie. NU vreau să păcătuiesc pentru Dumnezeu, ci pentru mine, să îmi satisfac poate egoul meu.

Trebuie să plec la cursuri. Sărut mâna, pentru moment.

Doamne ajută!

Alexe