Maică, mă apucasem de tradus şi în seara asta, dar apoi mi-au venit nişte gânduri şi am vrut neapărat să vi le trimit. Măcar să mai râdeţi un pic de felul cum mă dau peste cap ca bebeluşii când încă n-au învăţat că de pe canapea se coboară întâi cu picioarele, nu cu capul. (Cred că vă amintiţi ce v-am scris azi mai devreme, ce adânc pătrunsă şi îndurerată eram de imperfecţiunea lumii şi de sobrietatea Ortodoxiei...)
Mă simţeam flatată de câte ori vedeam că puneţi pe site ceea ce vă scriu (maaaaaaaaamă, ce lucruri nemaipomenite, zic eu, şi ce bine o să le prindă altora!), şi mă gândeam că cel mai uşor şi mai sigur pot să-mi depăşesc mândria, gândindu-mă că toate sunt de la Dumnezeu - până şi forţa involuntară care îmi face plămânii să se umplă cu aer - adică să încerc smerenia.
M-am gândit apoi la un prieten de-al meu care zicea că urăşte "smerenia" creştinească. Într-un fel oarecare el are dreptate. El vedea o falsă smerenie. Mai rău decât o mândrie pe faţă e această falsă smerenie.
Acum, de când viaţa mea a început să se aşeze încetişor, mă trezesc deseori spunând când aud o veste bună sau mi se întâmplă un lucru plăcut: "Doamne, nu merit!". Şi-n seara asta, când m-am apucat să zic iar treaba asta, am "auzit" o voce venindu-mi înapoi: "Tu chiar crezi că ai ceva ce meriţi?" M-a umflat râsul. Eu îi dădeam înainte cu falsa mea smerenie şi eram tare încântată de ea.
Îl citez pe părintele Stephen Freeman (Domnul să-l binecuvânteze, că are un blog la care se oboseşte să scrie zilnic, şi prin care luminează proştii world-wide): We have a God that loves irony. Adică avem un Dumnezeu care iubeşte ironia. Pe lângă ironia cu "smerenia" mea, mai e una foarte bună. Că nu există reţete. Că pot să citesc experienţele, căderile, revenirile, gândurile, meditaţiile, bucuriile altora, pot învăţa din ele, dar ale mele n-o să fie niciodată la fel. Singura "reţetă" e să pluteşti ca Ripicip spre Răsărit, cu toate puterile tale: să te rogi, să strigi, să plângi, să dai din picioare, să arăţi pumnul, să te târăşti, să-ţi fie silă de tine şi de toţi, apoi să râzi de neghiobia ta, să te bucuri, să te rogi iar de la capăt şi tot aşa mai departe, dar să nu renunţi la încercări. Pentru că mai devreme sau mai târziu, după ce încerci toate metodele, oboseşti şi te pui frumuşel în genunchi şi zici: "Facă-se voia Ta!", cu un grad de sinceritate pe care nu l-ai atinge dacă n-ai avea glasul rupt şi coatele zdrelite de încercări de a face voia ta. Şi abia atunci începi să fii creştin. Eu încă "candidez", dar aşa am auzit că trebuie să fie.
Fiţi binecuvântată!
Cu drag,
Ludmila
Draga mea Ludmila
Mă tot gândeam că or fi fiind mulţi prieteni de-ai noştri care se miră că "încurajez" mândria şi că nu mă tem de căderea celor ce-şi mărturisesc trăirile şi lupta duhovnicească aici pe site. Mesajul tău îmi dă ocazia să recunosc acest lucru şi să spun de ce o fac. În primul rând, pentru că e nevoie cu adevărat de mărturie, de martori ai Duhului Sfânt Care lucrează în Biserică, aşa cum a lucrat încă de la început. Aceste mărturii, sunt, cumva, ca nişte martiraje pentru cei care le fac, pentru că se expun atacurilor demonilor mândriei sau slavei deşarte. Dar eu mă rog şi cred în mila Domnului că El nu ne va lăsa să cădem.
În plus, lupta aceasta ne ajută să deosebim cu adevărat duhurile, să simţim duhul urâciunii şi să dorim Duhul Sfânt. Cine a gustat bucuria curată a Domnului, cu greu se va mai îndulci îndelung cu plăcerea searbădă a păcatului. Eu cred că, în vremea noastră numai Dumnezeu ne mai poate învăţa smerenia, cu adevărat. În rest, noi înşine sau unii pe alţii, nu mai putem decât să ne incităm la tot mai multă mândrie şi slava deşartă. Aşa că, om drag, îţi mulţumesc pentru "reţeta" ta şi o primesc cu recunoştinţă, ca de la Domnul!
Acum, dacă eşti prostănacă (oltenii spun că "dacă prostul nu-i fudul parcă nici nu-i prost destul"), mândreşte-te şi, apoi, să ne scrii şi nouă cum te-a smerit Domnul Iubitorul de oameni!
Dumnezeu să te binecuvânteze, copil drag,
M. Siluana