Dragă tată,
Mi-e frică de tine. Frica asta sălbatică o simt acum în fața duhovnicului meu. Transpirația rece, picioarele care îmi tremură, panica și dorința de a fugi. Fiindcă mi-e frică de tine, tată, azi, la 26 de ani, când sunt la sute de kilometri și la ani distanță de tine (fiindcă nu tu, tata de azi, mă sperii, ci cel de atunci, tatăl copilăriei mele). Mi-e teamă că orice fac poate fi greșit și mi-e teamă fiindcă nu știu care sunt regulile după care te ghidezi când decizi că am făcut ceva greșit, nu mi le-ai zis niciodată. Singura mea bănuială e că decizi că fac ceva greșit după cum te simți tu, după cât de incomodă îți sunt. Așa că vreau să dispar din fața ta, încerc să devin din ce în ce mai invizibilă, poate nevăzându-mă nu o să mai vezi când greșesc, poate o să dispară tensiunea aia insuportabilă din casă. Poate că e suficient să dispar eu. Dacă dispar eu, oare dispare și durerea și frica?
Mi-e teamă că atunci când te uiți la mine nu vezi nimic. Te vezi pe tine, într-un fel ciudat. Ochii tăi trec mereu dincolo de, sau prin mine.
Și nu mi-ai făcut niciodată nimic fizic. Atunci, de unde toată ura asta pe care am simțit-o în copilărie față de tine? Te-am urât, tată. Mi-am dorit să mori, ca să avem liniște.
Sunt furioasă pe tine. Îți amintești când, pe la cinci ani, m-a luat mama la serviciu, dar te-a rugat pe tine să mă iei cu autobuzul fiindcă ea avea ceva de făcut? Și când a venit autobuzul, când dădeai să te urci în el, mi-ai zis: „Du-te la mă-ta!”, și n-am înțeles nici până azi de ce ți-era rușine cu mine. Așa că am fugit la mama, aproape era să o ratez, fiindcă era pe punctul de a pleca, și îmi amintesc panica și spaima aia înfricoșătoare că dacă nu o găsesc ce fac? Nu aveam unde să mă duc.
Toate promisiunile neîmplinite. Ți le amintești? Când ai luat o sacoșă și ai zis că te duci să ne iei mere și m-am bucurat fiindcă îmi plăceau mult merele. Dar sora mea mi-a zis că minți, că te duci să bei, iar eu nu am crezut-o. Și te-ai întors după câteva ore beat și fără mere. Îmi amintesc cu furie și durere adâncă cum nu voiam să cred, cum treceau orele una după alta și fiecare oră care trecea era din ce în ce mai greu de suportat. De atunci eu nu mai am încredere în nimeni. Eu cred că până și cei care par a mă iubi de fapt mint și când spun că se duc după mere de fapt se duc la băut. Și sunt singură, tare singură. Fiindcă mi-e frică să las pe cineva să intre în sufletul meu. Și e greu aici. Așa e și la tine în suflet?
Tată, mi-e greu să-ți zic asta, dar trebuie. Când auzeam noaptea, în adolescență, când veneai beat și te culcai cu mama, vorbindu-i în același timp urât, mă simțeam de parcă aș fi asistat la un viol, în care victima nu zicea nimic. Am urât pereții subțiri ai apartamentului, am acuzat-o pe mama pentru că a acceptat astfel de lucruri, pentru că tăcea, dar pe tine nu am reușit niciodată să te acuz de ceva. Nici azi nu pot să formulez exact ce simt. Știu doar că noaptea, în patul meu, cu sora mea dormind lângă mine, mă simțeam de parcă eram victimă și abuzator în același timp. Și nu aveam curajul să acuz decât victima. Iar eu, unde eram eu? Nu știu. De atunci am uneori greutăți în a auzi ce-mi zic ceilalți. Pentru că atunci, în nopțile alea, îmi înfundam perna pe cap până simțeam că mă dor urechile, încercam într-un fel să-mi blochez simțul auzului, ca să nu mai aud. Și-mi amintesc ușurarea cu care vedeam lumina aprinsă la baie, însemna că se terminase coșmarul pe seara aia, puteam să respir din nou. Până în altă seară... Lucrurile pe care i le-ai spus într-o seară, vulgar, (despre cum făceai acel lucru când era tânără) m-au scos din lumea în care trăisem până atunci. De a doua zi, ceva s-a modificat în percepția realității. Îmi amintesc că eram la școală, și ce se întâmpla acolo părea un vis, oamenii erau ireali, era un fel de perdea de fum prin care vedeam tot ce se întâmpla în jurul meu.
Iar azi, tată, mor de frică ori de câte ori mă apropii în biserică de un părinte, și sunt furioasă. Și nu am pe cine să fiu furioasă. Pe tine, cel care azi pari atât de pierdut și rupt de realitate și bolnav și singur cu spaimele tale de care n-ai unde fugi decât în alcool, fiindcă mama și noi nu mai suntem lângă tine, pe tine nu pot fi furioasă. Pe cine atunci?
Tată, știu că se ascund răni în tine de care habar nu ai. Știu că atunci când ai fost mic ai suferit și ai stat mult timp departe de casă, singur în centre de recuperare câte trei luni pe an, departe de familie, de acasă, pe când aveai 6, 7, 8 ani. Și când te-am întrebat dacă ți-a fost greu, ai zis că nu. Cine știe, poate nu ți-a fost.
Tată, îmi doresc tare mult să te iert, ca să nu repet greșeala făcută cu mama, pe care prea târziu am văzut-o, când nu am mai putut face nimic. Dar nu pot, tată, încă nu pot.
Și să știi, tată, că ura mea era doar o iubire pe dos. Cred.

Dragă mamă,
Sunt furioasă. Supărată. Mânioasă. Mă doare că atunci când vin la tine să-ți spun ce mă doare, mă respingi sau taci. Și nu mă îmbrățișezi niciodată. Nu-ți pui mâna pe capul meu, pe mâna mea, nu mă atingi. Mă respingi. Cu toată ființa mea de copil, simt cum mă respingi. De ce, mamă? Ce ți-am făcut? Ce vină aveam eu pentru neîmplinirile tale, mamă? De ce nu mă iubeai, mamă?
Când am făcut mizerie cu plastilina, mi-ai dat o palmă peste obraz care m-a durut tare de tot. M-a durut că pentru o amărâtă de planșă de plastilină m-ai lovit peste față.
Mereu erai nemulțumită de ce nu făceam. De ce nu eram. Nu observai că luam mereu zece, că eram cuminte, frumoasă, inteligentă. Când ți-am zis că toți mă consideră urâtă, pe la 13-14 ani, nu ai zis nimic. Nu ai putut să mă privești în ochi, să-mi zâmbești, să-mi zici că sunt frumoasă, dar că ei nu știu încă. Și m-a durut tăcerea ta așa tare. Azi înțeleg că nici ție nu ți-a zis nimeni că ești frumoasă și bună și deșteaptă. Iartă-mă, mamă, că nici eu nu am putut să-ți zic asta cât ai trăit! Iartă-mă că mereu m-am opus ție, te-am respins, nu am vrut să te ajut, am fost uneori rea cu tine.
Apoi, ți-am zis o dată că vreau să mor și mi-ai zis: „Și eu, mamă, vreau să mor.” Eu și azi mai vreau asta din când în când...
Și tăcerea și acceptarea ta în loc să zici „Nu”, în loc să ne aperi cumva. Sunt furioasă pentru că m-ai lăsat să cred că așa e viața, că merit să fiu ignorată, că nu trebuie să vorbesc despre mine.
Mamă, în același timp mă doare sufletul! Cine știe cum a fost viața ta de copil. Știu că mama ta a avut o copilărie grea, că i-a murit mama la patru ani și a fost crescută de bunici și că bunicul ei bea și era violent. Mi-a povestit că trebuia să fugă când intra bunicul ei băut pe poartă și că o bătea pe bunica ei. Apoi la 16-17 ani el a vrut să o omoare cu un lemn de foc, și bunica spunea că și la 20 de ani după căsătorie îl visa cu lemnul ridicat deasupra ei să dea în ea. Apoi tu, mamă, cea mai mică din familie, poate ai avut parte de cea mai puțină afecțiune și grijă, și știu că atunci când aveai 10-11 ani bunica a stat nouă luni într-un sanatoriu pentru boli de plămâni. Cine știe ce greu ți-o fi fost atunci. Îmi pare tare rău că nu am mai apucat să vorbim, că știu atât de puține lucruri despre tine.
Mamă, te-am respins atâta timp încercând să mă distanțez de suferința ta insuportabilă pentru mine, și prea târziu, mult prea târziu, te-am văzut așa cum erai: un copil în căutarea unei iubiri pe care n-ai găsit-o niciodată. Mamă, mă rog pentru tine, mă rog ca sufletul tău să fi găsit iubirea Acasă, la Domnul, să fii Acolo, în brațele Lui.
Mamă, știi că sunt frumoasă pentru că și tu ai fost frumoasă? Zilele trecute, cineva mi-a zis: „Cred că mama ta a fost o femeie superbă.” Mi-a venit să plâng de rușine. Pentru că n-ai fost niciodată frumoasă pentru mine, erai doar obosită, deprimată, nemulțumită.
Mamă, eu m-am simțit violată în nopțile acelea când îl auzeam pe tata vorbindu-ți urât în timp ce se culca cu tine. Și te-am acuzat mereu că ai acceptat o astfel de viață, condamnându-ne astfel și pe noi să trăim așa. De ce nu ziceai nimic, măi, mamă??? Copilul care eram voia așa mult o mamă demnă, care să râdă (tu râdeai doar când trebuia să-ți disimulezi suferința).
Mamă, mi-am dorit așa mult ca mângâierea aceea de pe obrazul meu de ultima oară când te-am văzut, înainte să mori, să se fi întâmplat mai demult, să-ți fi simțit iubirea când încă mai aveam timp să reparăm ceva!
Și să știi că te iubesc, chiar dacă încă sunt supărată pe tine. Știu că ai făcut ce ai putut.

Maică,
Primul meu gând a fost că n-aș vrea să-mi apară scrisorile pe site, dar apoi mi-am amintit cât de mult m-a ajutat pe mine să citesc ce au scris alții despre experiențele lor. Așa că dacă credeți că ar fi de folos cuiva să citească ce e scris acolo, puteți să le puneți.
Poate nu o să mă credeți, dar cred că i-am iertat. Nu știu exact cum s-a întâmplat sau dacă doar mi se pare... cred că rămâne de văzut (oricum, m-am apucat de Sesiunea opt, dar a fost ciudat, nu a mers chiar cum ziceați dumneavoastră, sau cum mă așteptam eu). Dar pentru mine cheia a fost să accept că durerea aceea care a părut fără capăt la un moment dat vine din iubire. Nu știu exact cum, dar am simțit că dacă nu i-aș fi iubit atât de mult pe părinții mei nu m-ar fi durut atât de mult și atâta timp. Și acum cheia acceptării oricărei dureri asta pare să fie pentru mine: mă doare pentru că te iubesc, și pentru că te iubesc te iert pentru rana care mă doare. Dacă vi se pare că sunt „pe lângă Cale” să-mi ziceți.
Apoi am avut o perioadă care acum pare să se fi terminat în care am avut cu adevărat senzația că sunt un copil ocrotit de dragostea unui Tată. Mi-e greu să descriu în cuvinte, dar stăruie în mine un gând, pe care nu știu cum să îl formulez: cum că Dumnezeu nu ne zice niciodată, Nu, să nu cădem în păcat, ci este ca un Tată la care dacă alergăm de fiecare dată când cădem, de fiecare dată El ne ridică și ne scutură de praf și ne ține în brațe. Și ne dă mângâierea Lui, pe care apoi suntem și noi datori să o dăm mai departe, celor nemângâiați. Sunt astea doar cuvinte? Să nu fie. Poate ar trebui să descriu mai multe, dar cuvintele nu-mi ies.
Ce