Maica mea dragă,

Se pare că vă bombardez cu emailurile după cum mă bombardează pe mine... trăirile și insighturile... cred.

Am aflat că Dumnezeu nu are nevoie de multe vorbe și că îți răspunde nu la ce crezi tu că îți trebuie ci la ce crede El că îți trebuie, și, de fapt, la ce îți trebuie cu adevărat. Și mai cred că tu înțelegi mai încet decât El ;)) muult mai încet.

Când doar ce începusem sesiunea opt, un eveniment exterior mie, anunțul de căsătorie al „fostului„ cu cineva cu mult mai tânăr... etc cu cineva care nu mi-ar fi trecut în veci prin cap că „este egala lui„ pe care pretindea că o caută... mi-a călcat pe nu mai știu câte răni o dată. A fost durere multă, câteva zile, apoi... a fost furie, furie furibundă i-aș zice. Am pus-o în perne, prin bătăi cu pumnii și urlete până am obosit, am pus-o în scris și i-am dat rândurile lui Dumnezeu... și după câteva zile de agonie în care făceam zilnic sesiunea opt mă simțeam... ca într-un lift care scăpase din control, furtuna s-a potolit. Potoleala asta avea un gust de resemnare cum că probabil am ratat nașterea și, chiar acum îmi dau seama că, probabil printr-o minune, NU mi-am mai spus „nu am fost în stare să...”

În toate zilele acelea ce a ieșit la iveală a fost că eu credeam despre mine că „sunt defectă”. Alt lucru a fost că, pentru prima oară de la acea relație, gândindu-mă la partea a doua a ei, cea mai cruntă, nu am mai luat acuzele, reproșurile etc... de fapt proiecțiile acelui om asupra mea ca fiind ale mele. Nu știu cum dar acea identificare cu agresorul... a plesnit! Nu știu dacă a plesnit de tot însă un vârf de iceberg mi-a fost clar.

Ei, și se potolise furtuna în cheia resemnării. Mi-am luat atenția de la mine, de la sesiune, de la tot ce simțeam și m-am uitat în jur... cadoul de la ziua mea era sub birou, nedesfăcut. Anul ăsta am primit... cărți și numai cărți. Colega mea de apartament mi-a dăruit o carte despre pictură știind că de multă vreme îmi doresc să încep să pictez, ca hobby, de fapt ca mod de exprimare. M-am bucurat ușor și vag că în viață sunt lucruri plăcute pe care le pot face. Apoi a picat plasa cu cadouri, și din ea o altă carte unde... am redescoperit ceea ce teoretic știam demult: integrarea umbrei. Jung a fost primul care a folosit termenul de umbră cu referire la acele părți ale personalității noastre care au fost respinse din cauza fricii, a ignoranței, a rușinii sau a lipsei de dragoste. Umbra reprezintă... persoana care ai prefera să nu fii, o latură inconștientă „naturală” a ființei umane, ființa inferioară din noi înșine. Jung credea că integrarea umbrei ar avea un impact profund în creșterea spirituală a persoanei. Ba cumva chiar răzbate mesajul că mântuirea nu poate fi posibilă altfel, fără a trece și prin această etapă. Putem trăi cu impresia că, pentru ca ceva/cineva să fie divin, trebuie să fie perfect. A fi divin înseamnă de fapt a fi întreg. Jung însuși spunea: „prefer să fiu întreg decât bun”. Acceptarea umbrei duce la vindecare și întregire... la întâlnirea cu Sinele. Am deschis o fereastră la o bibliotecă întreagă de unde pot primi răspunsuri. La sesiunea opt de cu o seară înainte nu mă putusem ruga pentru iertarea celor care mi-au făcut rău ci m-am rugat pentru iertarea mea pentru răul făcut mie însămi. Temerea că acea furie „nu era în regulă”, că poate e ceva care se moștenește etc a dispărut. I-am dat acceptare și puterea ei a dispărut, nu am mai hrănit-o astfel iar ea nu a mai avut putere să îmi hrănească frica cum că „ceva nu e în regulă cu mine” și cum că vine de undeva din niște adâncuri în fața cărora eu mă simt total neputincioasă. Cred că încep să îmi dau voie să nu fiu perfectă. Domnule Jung, știți, și eu prefer să fiu întreagă decât cea mai frumoasă, deșteaptă, corectă, loială, bună etc etc.

Of! Mare alinare! Și mare sursă de a continua descoperirile și de a-mi sprijini vindecarea!

Bucuria liniștită nu a ținut mult: am reușit să mă cert cu mama; ceea ce nu „am mai reușit” de foarte mult timp. Am explodat pur și simplu la comentariile ei (în contextul însurătorii „fostului” și a faptului că eu... deja târzior este dar nu sunt căsătorită): „Ce să-ți fac, mamă? Când aveai 20 de ani te „hihi și hoho cu toți și cu niciunul!” După ce mi-am revenit din surpriza-șoc, cu fooooarte mare greutate m-am oprit să spun vorbe grele, am încercat să rămân... adultă și rațională, să nu mai adaug și eu reproșuri... la ce bun? Am încercat să îi atrag atenția la cum mă simt eu căci despre asta e vorba... În van! Câteva ore mai târziu în seara aceea am sunat-o ..„să nu se culce supărată”. A răspuns tata, ea a venit cu greu la telefon și m-a tratat în stilul ei acela rece și nemuritor ca de regină... știu că ăsta e mecanismul ei de apărare dar în acea seara... eu am fost respinsă încă o dată de mama mea la încercările mele de a-i arăta afecțiune și la nevoia mea de afecțiune din partea ei.... Altă mamă n-am! Am plâns de zgâlțâiam canapeaua. „Alta mamă n-am!”. Am avut un fel de altă mamă: bunica mea, Dumnezeu să o odihnească! Cu riscul de a mă bănui că o iau razna, în noaptea aceea... am „vorbit” cu bunica. Așa m-am liniștit! Treptat a apărut și bunicul „în peisaj” și a fost... de parcă eram pe vremuri când mergeam la ei, și mare fiind, și mă ajutau cu ințelepciunea lor simplă de țărani fără carte, să relativizez „dramele” de acasă. Mă ajutau să nu mai văd lucrurile în alb și negru, și cum că eu mă zbat între a fi de partea albului, negrul trăgându-mă puternic la el. De la ei am priceput intuitiv tot timpul ceea ce redescopăr azi în marea mea „deșteptăciune” și anume ce spunea Jung. Cu ei, eu puteam să fiu ființă umană cu suflet, puteam să fiu doar vie ci nu perfectă. Era de ajuns să fiu! Nu mai trebuia să fac nimic. Ce urma eu să fac în viață, de la lucruri simple până la planuri mari, pentru ei părea o bucurie a relevării vieții însăși. Și atât. Nu era nevoie să fac ceva anume. Era de ajuns că sunt. Incredibil!... Cât poate părea de simplu acum!

Nu am mai putut cumva să fac încă o dată sesiunea opt dar pe undeva începeam să pricep că exagerez cu febrilitatea mea cu care făceam zilnic această sesiune. Am adormit în plânsul din suflet, ca atunci când eram copil și cumva reușeam să mă liniștesc după câte o „dramă”, ceartă sau scandal cu bătaie cu ai mei. Am continuat încă 24 de ore să ruminez la cearta cu mama, să mă doară ostoit, și să mă uit la ce varză e viața mea în privința relațiilor. Și, nu în ultimul rând să mă întreb dacă mama avea totuși dreptate. Și chiar dacă avea sau nu avea dreptate, să mă uit și la „de ce mă doare remarca ei așa de tare?”. Chiar azi, am un soi de relație cu cineva (...Dumnezeule!) pe care-l bănuiesc de incest. M-am culcat și a doua seară cu întrebarea: „Doamne, acum ce să fac cu acest om?” Între timp, fie mai întrebasem eu lucruri, fie îi mai oferisem lui Dumnezeu ce simțeam. Și tot între timp, El îmi răspundea deja legat de acea respingere a mamei: descopeream în mine toată durerea respingerii, cum am căutat, după mama, să ofer și să primesc afecțiune în relațiile pe care le aveam... am ajuns până la a pricepe foarte clar cum că a fost la un moment dat un click, și nu mai știu unde anume, în care am confundat dragostea cu sexul. Și mă zgâlțâia tot corpul, și îl lăsam să se zgâlțâie însă continuam în inerție să fiu „rațională și adultă” și să „rezolv problemele după priorități”. De aceea eu ajunsesem să întreb deja: „Doamne, azi e omul ăsta în viața mea... ce mă fac acum?!„ Am adormit. Și ultimul gând conștient a fost că nu am baiere la inimă atât de puternice pentru a scoate de acolo toată durerea respingerii și a o încuviința Domnului. Dimineața m-am trezit într-o înțelegere bruscă și amintire clară: prima dragoste, clasica cea de la 18 ani. Atunci, pe când mama spune azi că mă „hihihi și hohoho!” Cum era el? Era... cel mai frumos suflet pe care eu l-am întâlnit într-o relație. Frumos, „curat”, simplu, delicat, cuminte și... abia acum pricep că pe el cineva îl învăța. Iar eu eram într-o derivă fantastică, în pofida aparențelor. L-am cunoscut înainte ca eu să plec la liceu. Era un copil din vecini, de fapt din cartierul vecin, mai în vârstă ca mine cu patru ani. Mă învăța să merg pe bicicletă și jucam cărți, împreună cu ceilalți prieteni, pe pedeapsa de a ține apă în gură. Și era o veselie pe noi... ca pe păsări dimineața în zori devreme. Uneori spunea drăgăstos „Ce mă fac eu cu tine, că ești foarte deșteaptă!?”. (Bună întrebare! Și azi aflu de ce.) M-a „așteptat” patru ani să „mă întorc de la liceu”. Iar eu „văd” asta azi... S-a căsătorit după câțiva ani... Pe când eu deja plecasem la facultate, tatăl lui a avut un conflict cu tata cu care se întâlnise la moară. Din câte am înțeles eu, tatăl lui era furios, și băut, și a ridicat caii spre a-l lovi pe tata urlând... cu mai mulți martori: „Din cauza ta nu sunt copiii noștri împreună!”. Tata după ce și-a revenit din surpriză a replicat: „Dar ce vrei, mă? Să o aduc eu de mână la poarta ta?”. Și alți ani mai târziu, când tata mi-a povestit asta, pe lângă nedumerire părea că are și niște vină în ochi. Tata era celebru pentru cât de zbir era cu fata lui. Unii știau și pentru că mă auzeau urlând de bătăile pe care le luam. Pe seama băiatului aceluia se făceau glume cum că o va încasa alături de mine sau cum că mult trebuie că mă place dacă își asumă riscul de a avea un socru ca tata. El râdea. Și avea un zâmbet atât de deschis și... inocent... Și cred că își asuma „riscul”. Eu am fost cea care nu mi-am asumat „riscul” de a nu mai putea câștiga dragostea și aprecierea (părinților mei) prin a fi deșteaptă și a face carte multă. (De asta era bună întrebarea lui! Dragostea nu are de-a face cu deșteptăciunea!!! Și nici „cumpărată” astfel nu se poate!) Și am plecat la facultate ca și când plecam pe altă lume. Plecam într-o lume unde aș fi putut scăpa de rușinea că simt ce simt pentru el, de rușinea că simt în general, și puteam scăpa de odioasa care eram pe dinăuntru pentru asta. Normal că aveam dreptate! Asta mi se oglindea și în ochii mamei când încercam să îi spun orice și cât de puțin dintr-o realitate pe care societatea o numise „a avea un prieten la optsprezece ani”.

Prima oară aveam doar vreo doi ani când mama mi-a respins o îmbrățișare pentru că „nu se făcea în public”. Atunci mi-a fost prima oară rușine pentru ce simțisem... Și nici nu știam ce e aia rușine. A doua oară când îmi amintesc cum mama mi-a respins îmbrățișarea aveam 14 ani iar ea venise la mine în vizită la internat unde, abia după ce m-am „încartiruit” am aflat că nu am voie să plec acasă decât o dată pe lună pentru maxim 48 de ore. Și am stat două-trei săptămâni închisă acolo la propriu, fără să pot lua legătura cu părintii mei, și fără ca eu să fi putut face ceva dinainte de a mă trezi închisă. Când am văzut-o pe mama venind pe neașteptate, am fugit la ea plângând să o iau în brațe: „ce te dai dragă în halul ăsta în spectacol?!”.........

Azi mă străduiesc să cred că ce vedeam în ochii mamei la 18 ani, în ochii ei unde poate căutam răspuns la întrebările... „ce simt? ce am de făcut?” era doar grija de mama sa nu fac vreo prostie înainte de vreme... care vreme? Întreb brusc ca lovită în cap cu leuca. Abia pe la 27 de ani am scăpat (doar la suprafață) de sentimentul de rușine în raport fie chiar și cu ideea că eu aș putea avea familia mea; și asta pentru că începuseră ei să mă preseze să mă mărit. Ironic... Cinic de-a dreptul! Am ales la un moment dat pe cineva... pentru că părintii mei îl puteau accepta. Ăsta a fost criteriul predominant. Apoi... multă vreme am încercat să le spun că ceva nu e bine cu mine, că nu mi-e bine. „-Termină cu prostiile și fă-te fată de casă! Cum îți permiți să te porți așa cu el?! - Dar, știi, mamă, nu mă ajută, eu am două servicii și el niciunul, mi-e rău de oboseală toată ziua...” Erau surzi total! După șase ani au reușit și ei să vadă o „ieșire” de-a omului. Concluzia lor: „Termini cu el sau nu mai vii acasă!” Foarte bun! De foarte mare ajutor! Mulțumesc mama și tata că știți să îmi fiți alături! Dar cum mă simt eu și ce vreau... când va începe să conteze? Și mai ales ce simt?...

Că eu sunt defectă era concluzia mea. Concluzia trasă de fiecare dată la finele unei zbateri între lumină și întuneric, dependentă de afecțiunea și aprecierea părinților, când oboseam sau viața mai îmi trăgea o palmă (...ca cea de azi cu însurătoarea „fostului”). Rușinea și vinovăția m-au sabotat - „eu sunt defectă” a fost doar concluzia sabotării. Rușinea și vinovăția s-au însămânțat puternic în mine pe la șase-șapte ani, la o altă palmă a vieții... aș da să îi spun. De atunci... au tot făcut frunze și flori... cred că deja am ajuns la culesul fructelor. Au avut teren propice, exact cadrul de care aveau nevoie să se ajungă la acest cules de fructe veninoase.

Prima oară când m-am întâlnit cu lectura despre umbră, am crezut că umbra este doar tot ce e rău în tine, impulsurile primitive „rele”... Mi se sfâșie sufletul când azi văd că din umbra mea face parte... dragostea și alte sentimente pozitive. Mi-am sugrumat propria mea capacitate de a iubi. Și totul a început cu respingerea unei îmbrățișări de copil de doi ani de către mama lui...

Mamă dragă, dacă bunicii mei și părintii tăi au fost așa de minunați... tu de unde ai învățat respingerea? Cine te-a „educat” că „nu se face în public” să îți îmbrățișezi copilul care nu te-a văzut de câteva săptămâni? Cum de știu asta? Pentru că m-am făcut deșteaptă tare ca să pot avea afecțiunea ta. Corectez: ca să merit afecțiunea și aprecierea ta. Și uite ce am descoperit într-o carte de curând: „Din cauza faptului că mă străduiam atât de tare să închid totul în mine, nu aveam răbdare cu alții care își scoteau la lumina imperfecțiunea. Am devenit intolerantă și am început să judec.” E mărturia personală a unei... femei. Asta făcea, mamă, copilul de doi ani care eram eu? Îmi scoteam la lumina imperfecțiunea? Imperfecțiunea de a... te iubi????!!!!!!!!!!!!!! De asta m-am străduit eu să fiu „perfectă”: pentru că nu încetam să te iubesc și să iubesc și atunci... eram imperfectă. Asta era ce „nu reușeam”: nu reușeam să fiu de piatră!!!!!!!!!!!!!!!

Eram fascinată pe când eram copil de plantele care încolțeau pe sub câte o stâncă. Se contorsionau, erau mai palide, tulpina devenea un soi de rădăcină și în final tot găseau ele locul de întâlnire cu soarele. Și din acel moment... deveneau „normale”! Aveam o problemă de fiecare dată în schimb: dacă dădeam stânca la o parte acum... era prea târziu. Mai mult rău făceam plantei. Trebuia să las stânca la loc. Așa crescuse ea! Să fi dat timpul înapoi ca acea planta să aibă o rădăcină și o tulpină „normale” însemna să dau și creșterea ei înapoi. Să zicem că puteai face asta. Cum ai fi putut să salvezi planta de azi așa cum e ea azi? Să o faci să crească identic... în absența factorilor care au determinat creșterea ei de azi.... ma îndoiesc că se poate! Unicitatea ei s-ar pierde!... Erau multe plante care răsăreau în locuri mai prielnice. Dar planta de sub stâncă... acolo se născuse ea. Și așa crescuse... la ce bun să te mai întrebi de ce! Nu îmi stătea mintea la „de ce?” când mă minunam ce putere pe planta aceea firavă la rădăcină, ce forță o îndreptase de-a lungul timpului către soare!!

Am înțeles că lui Dumnezeu e de ajuns să Îi spui/arăți/întrebi/oferi ceva spre vindecare O SINGURĂ DATĂ. ȚIE îți va lua mai mult ca „mesajul-efect” să se întoarcă la tine. Și va întârzia direct proporțional cu cât nu poți să crezi, cu cât nu poți accepta (durerea, părți urâte din tine, din trecutul tău, faptul că ai fost rănit), cu cât baierile inimii tale sunt de mici. Pentru că nu îți va da ca să îți pocnească inima. E nevoie de ea întreagă. Pentru a trăi ce va urma. Pentru mine am găsit un măsurător personal de credință: cu cât cer cu febrilitate, vorbesc la nesfârșit cu El repetându-i în neștire lucruri și mi-e frică, cu atât crezutul meu e mai mic. Și cu atât distanța mea atât față de mine însămi cât și față de El este mai mare. Întâlnirea se produce în cel mai adânc, tainic, intim loc al tău din tine însuți. Și e un loc... incredibil de aproape! Și știai că era acolo, și de-a lungul vremurilor ai mai fost acolo. Doar că nu știai ce e cu locul ăla. Necunoscându-l nu îl puteai recunoaște. Nu, nu merge cu „a cunoaște”. Merge cu „a descoperi”! Și e un „descoperit” cu mintea și inima deodată. Astfel și inima se ostoiește, și mintea se odihnește. Eu încep să recunosc că am ajuns în acel loc după atemporalitatea lui. Are un gust de veșnicie cumva. Să ajungi acolo treci printr-un mic iad înainte. Și iadul ăsta e cu atât mai grozav cu cât te împotrivești și/sau pretinzi un răspuns (hai să-l numim așa) care să fie într-o formă anume, exactă și precisă, după cum vrei tu. Ce faci e că te sugrumi și te suspenzi singur în cablurile de la acel lift. Seamănă și cu un lift scăpat de sub control care coboară... în Sus. În Sus te îndrepți la sfârșit într-un mod natural și în deplină concordanță cu legile fizicii: devii ușor! Tot balastul și toate tonele de le cărai în spate pe acea temă care te preocupa... se duc! Se evaporă! Controlarea vitezei poate fi alt semn de împotrivire și îți poate întârzia procesul... hm, în acest moment regret că nu am experiența sportului aceluia de sărit cu coarda sau cu parașuta. Dumnezeu Însuși ține plasa de siguranță! Siguranța e ..„problema” Lui! :)) Ca și chestiunea cu a te abandona - Lui de data asta!! - e o chestiune greuță.

Și cred că știu de ce e foarte bine că e de ajuns să Îi spui lui Dumnezeu o singură dată. Pentru că, de exemplu, dacă eu aș continua să tot descopăr lucrurile pe bucățele așa cum se vede și din rândurile astea... nu știu când aș mai sfârși cu ele și încă mai bănuiesc că am o viață de trăit. De aceea, dacă se numește de exemplu în rugăciuni „...și pentru tot neamul meu cel adormit” sau numești „neputințele mele” acele cuvinte înseamnă mult mai mult decât capacitățile noastre cognitive ne pot spune. Iar pe de altă parte nu vei auzi cu adevărat ce spui dacă o faci în baza unei gândiri magice și atât... Trebuie că pe undeva pe la mijloc e adevărul....Nu știu! Dar continui! :)

Vă îmbrățișez, Maică scumpă!

...un copil care se naște greu!

Sărut mâinile, cu mult drag!

Binecuvântați, Măicuță!

N.N.