Vacanța asta a fost chiar ca un antrenament, cu niște limite foarte strâmte, în care deși am străbătut atâta spațiu, egoul meu nu s-a putut întinde pe orizontală, singura opțiune fiind verticala. Am citit mult, am meditat mult... m-am implicat în toate întâlnirile, primindu-le ca de la Doamne, privindu-i pe toți ca fii iubiți ai Lui... Mi-am văzut limite, am văzut cum reacționez după scheme, dar am primit putere de la Doamne să mă văd și să mă arăt și să-L rog să îndrepte... încât se remediau lucruri în aceeași clipă... M-am văzut pe Cale, efectiv, și am realizat că Tot ce-mi dă Doamne e cel mai bine pentru mine chiar dacă eu nu văd acel bine (am avut certitudinea asta)... că lucrurile ce mi se întâmplă din neputințele mele, inclusiv pe acelea El le îndreaptă... că mă iubește nespus... că viața mea e „antrenantă” pentru mine și e în așa fel încât eu mă pot simți odihnită în ea, așa cum e...
Am văzut din nou că nu merit nimic, dar nu acel „nu merit” plângăcios, când de fapt aș vrea să fac ceva „ca să merit” adică să schimb, să controlez... dimpotrivă, am simțit ființarea mea ca dar, iubirea care mă înconjoară ca dar, iubirea Dumneavoastră ca dar... n-aș putea să explic... am simțit o minune, nu știu cum, o chestie de smerenie excepțională, că mă poate iubi cineva, oricine, de la om, la Dumnezeu... am simțit că orice manifestare de iubire e manifestare de smerenie, că a iubi înseamnă a renunța la ceva din tine și a renunța înseamnă a te smeri... Am simțit smerenia soțului meu și că mă iubește „degeaba”, că eu n-aș putea niciodată să dau ceva în schimb pentru asta... că în viața mea am respins iubirea pentru că mă durea, pentru că iubirea oricui față de mine mă arată pe mine în fața mea vulnerabilă, îmi arată acest „nu merit”, care nu e totuna cu acel „nu merit”. Și pentru a putea primi iubirea trebuie să te smerești, să te vezi nimicul care ești... nu știu cum să explic... e dureros să fii iubit „degeaba”... tot ce-am făcut în viața mea ca „să merit” iubire de fapt își dovedește inutilitatea, iar asta e foarte dureros să văd... și în această durere a început să intre bucurie și recunoștință și mulțumire...
Mulțumesc, Doamne, că mă iubești, îi mulțumesc soțului că mă iubește, vă mulțumesc că mă iubiți... le mulțumesc părinților... tuturor celor care mă iubesc... copiilor mei... și că, de fapt, Doamne mă iubește prin fiecare și că eu, respingând pe oricine, resping iubirea Lui față de mine... Și aud apoi că „i-am lipsit” câte unuia și mă mir... Și apoi, venirea acasă, care „înainte” era o agitație continuă, să văd lumea, să vă văd pe dumneavoastră, să „mă arăt”... acum, venirea a fost liniște... veneam acasă și parcă eram deja acasă, în inima mea, era o odihnă pe care n-am mai simțit-o, cu fiecare km eram parcă mai în adânc iar în acel adânc era atâta liniște și pace... fiecare are locul lui atât de „al lui”, în inima Domnului... atât de sigur și atât de intim și atât de personal...
Spuneați: „dar nu te vreau pentru mine, ci pentru tine și pentru Doamne care te dă la toți și îți dă de la toți”.
N-aș fi putut crede vreodată că pot mulțumi pentru asta... știți cine mi-a răspuns la asta? Exupery. Am avut Citadela cu mine. Citind, mi-am dat seama că „m-am oprit” asupra dumneavoastră, uitând de Doamne, chiar și atunci când „eram cu El” (Ce Doamne răbdător avem!!!). Exupery m-a scos din asta. Mergeam cu mașina și-i mulțumeam pentru scrisoarea asta, pe care mi-a trimis-o peste timp. Și mi-am adus aminte de perioada când „am uitat de El”, atunci când am început relația cu părintele.
S-au făcut niște declicuri... hmmm, ce bine, ce dureros, dar ce bine!... în același timp și față de dumneavoastră, și față de soțul meu... De fapt, totul e chestie de centrare. Și totul se strică în momentul în care nu mai e El centrul.
Mulțumesc, Maica mea.
Realizez că am ajuns într-un punct unde eram înainte de a-l cunoaște pe soțul meu (nu același, dar în aceeași parte a spiralei). Înainte de a-l cunoaște pe el, citeam în fiecare seară Cântarea Cântărilor... Nu știu ce hrănea din inima mea, că citeam în fiecare zi. Acum, am început să o citesc din nou. Am ajuns într-un acasă demult cunoscut, dar uitat, în care mă simt liberă, în care pot pune toate în fața Lui și pot primi ce-mi dă cu deschidere și în același timp „lăsând să treacă”, fără a mă agăța, fără a prinde, fără a ascunde... fără a încerca să stăpânesc. Slavă Ție, Doamne, pentru mila Ta cea nesfârșită!
Sărut mâna, Maica mea și mulțumesc pentru dragoste și răbdare.
Cr., cu drag