Dragă măicuţă, am recitit mesajul scris de M.E. după ce am stat puţin singură şi mă gândeam cum să fie bucuroasă mama ei când îşi vede copila că îşi ucide sufletul?
Mă gândeam că şi eu voi fi mamă, şi cât o să mai sufăr dacă vor face copiii mei măcar jumătate din greşelile făcute de mine...

Apoi ce iluzie năstruşnica să te muţi ca să vezi dacă te potriveşti?

O întreb pe M.E.: Şi dacă nu se vor potrivi?

Ce va face? Îşi va lua sacul cu jucărele şi se va duce acasă?

O mai întreb de unde i-a venit ideea?

E a ei, a lor sau a prietenilor?

Îi propun un exerciţiu: să se ducă la ea în bibliotecă şi să caute un roman de dragoste şi să-l citească, fără să caute ceva anume, să deschidă apoi calculatorul şi să se uite la un film pentru tineri, decent, apoi să deschidă un canal de muzică... peste tot va sesiza ceva... Acel ceva să-i dea de gândit!

Să se mai gândească cât timp acorda subiectului "dragoste" în discuţiile cu prietenele, şi cât învăţatului?

Şi tot aşa. Nu cumva" bucuria" ei e produsul societăţii în care trăim?

O iau de la capăt, am mai scris asta, cunosc mame care-şi sfătuiesc copiii să trăiască în concubinaj, şi de multe ori, copilele acestor mame sunt prietenele noastre. Poate că nu mint, când zic că sunt fericite, dar şi ţiganii cu şatra sunt fericiţi, şi nici unul dintre noi nu vrea sa fie aşa. Poate numai să ne inspirăm, dar nu să trăim cu cortul, şi să fim numiţi ţigani!

Aşadar să se gândească bine pentru că aşa cum îţi aşterni, aşa dormi.

Iar durerea unei mame, şi vorbesc în cunoştinţă de cauză, nu o şterge nici o lacrimă.

Asta să-i dea de gândit!

Că pe mama ei o doare, nu că nu ştie să se bucure. O să se bucure nespus la nunta cea adevărată!

Cu încredere şi drag,

Anca