Dragă mamă,

Acum sunt furioasă și revoltată însă vreau să știi cine sunt, sau cine cred eu că sunt.
Sunt furioasă pentru că mă simt neîmplinită, rănită, neiubită, dezamăgită și judecată.
Sunt furioasă și sigur greșesc când îți arăt asta fără reținere… însă nu pot altfel. Sunt furioasă pentru anii în șir în care nu mi-ai dat voie să ies din casă și să plec cu colegi sau prieteni la mare, la munte sau la plimbare, în care mi-ai interzis să mă exprim și nu m-ai ascultat, în care m-ai trimis la țară pentru a munci ca un om mare la câmp și mi-ai cerut să-mi înăbuș orice altă dorință.
Sunt supărată pentru că nu m-ai ținut în brațe, nu m-ai iubit, nu m-ai întrebat dacă vreau să te joci cu mine, dacă vreau să mă plimb cu tine, dacă vreau să lenevesc cu tine și să-ți povestesc ceva… pentru că m-ai obligat să-ți vorbesc când nu voiam, pentru că ai țipat la mine și mi-ai vorbit urât când mi-am tras mâna și piciorul în pat ca să nu mă atingi. Nu știu de ce am făcut asta… aveam vreo 10 ani… și simțeam că nu vreau să mă atingi. Nu știu de ce… însă m-am simțit vinovată și nemernică când ai țipat și m-ai certat apoi pentru asta, când mi-ai vorbit așa de urât.
Sunt supărată pe tine pentru că îmi spuneai des că sunt rea și afurisită ca tata și neamul lui tata, că voi ajunge o curvă dacă stau seara în fața blocului cu fetele și băieții care veneau să stea de vorbă acolo. Acum mi-e frică de bărbați și nu-i cunosc pentru că nu i-am cunoscut nici când erau băieți mici, pentru că nu știu cum sunt, cum gândesc și ce caută.
Te-am urât.
Te-am urât și te-am înjurat în gând și apoi cu glas tare când eram singură pentru că nu știam cum să fac altfel. Simțeam că mă strivești și nu știam de ce. N-am înțeles de ce eram mereu vinovată și de ce îmi spuneai mereu că numai așa nu voi ajunge o curvă.
Azi sunt singură la 33 de ani, nu sunt nici curvă și nici femeie, nici copil și nici maică… cine sunt, mamă????? Cine sunt?
Sunt supărată pe tine pentru că nu mi-ai spus că nu e o rușine să greșești, să fii rănit și să iubești. Simt iar… revoltă și ură când știu că ți-am povestit câte ceva despre mine, despre ce simt și apoi toate vecinele și fostele tale colege de serviciu știau asta. Sunt supărată pentru că nu prețuiai deloc când îmi deschideam sufletul, că citeai ziarul când eu plângeam și-ți povesteam că m-a emoționat ceva sau m-a supărat ceva. Atât valorau pentru tine sentimentele mele… Și acum mă cerți cu năduf pentru că nu vorbesc cu tine…
Ți-am spus și atunci când durerea mea o știa a doua zi fosta ta colegă de serviciu cu care nu te-ai văzut de nu știu câți ani și apoi cumnata ei, magazonieră prin fabrica unde lucrez și cine știe câte alte vecine, cumătre și femei oarecare au aflat despre asta… că nu voi mai vorbi niciodată cu tine nimic ce ține de intimitatea, problemele sau suferința mea. Și n-ai înțeles nimic… Continui să mă faci vinovată pentru că nu vorbesc cu tine, să mă faci nebună pentru că nu vorbesc, nebună ca tata…
De ce, mamă??? Pentru că nu mă cunoști? Pentru că ai vrut să fiu o fată cu o școală oarecare (visul tău) însă care se mărită și merge în fiecare săptămână la țară să muncească pământul ca tine? Pentru că ai vrut (tu ai vrut) să ai o fată și te vei înțelege bine cu ea. Asta ai visat tu…
Însă pentru asta nu e suficient să ai o fată disponibilă să te susțină, să-ți rezolve problemele, să-ți fie mamă, soț, fiică și prietenă…
Pentru asta ar fi fost bine să o cunoști și să nu te sperii când o descoperi, să-i spui măcar o dată… o singură dată că Îi mulțumești lui Dumnezeu pentru ea. Să o faci să simtă că e importantă, că e frumoasă, că e deșteaptă (și nu spunându-i… dacă te crezi așa deșteaptă… de ce nu te cobori la nivelul meu, de sunt eu așa proastă…). Să o ții în brațe când plânge și o doare pentru că cineva a rănit-o și să nu-i spui arogant și rece că o să treacă… Să-i spui că nu te pricepi și ai vrea s-o ajuți să iubească corect și să nu-i fie teamă că cineva a respins-o și nu să-i spui să stea cu fundul într-un lighean cu apă rece decât să te facă de rușine și să te vorbească vecinii…
Cine ești, mamă???? De ce nu mă poți iubi? De ce nu simt că… mă iubești? De ce nu mai știu cine sunt eu??? De ce e viața mea așa?
De ce mă pișcai când eram mică și plângeam și nu mă iubeai??? Nu eu am vrut să mă nasc… nu eu am vrut să sufăr, nu eu ți l-am adus pe tata, nu eu l-am făcut să bea, nu eu am vrut să suferi tu… De ce am ajuns aici???? De ce nu m-ai văzut????? De ce nu ai făcut ceva pentru mine????
Am obosit atât de tare încât nu mai vreau să vorbesc. Nu mai vreau să vorbesc cu tine nimic. Mi se pare că știu deja răspunsurile tale… nu mai poți nimic nou, nimic mângâietor…
Nu vreau să te rănesc așa tare… însă asta simt. Sunt o rană și un vid… pe dinăuntru în același timp. Am încercat să-mi reprim aceste simțiri ani la rând... însă nu s-a rezolvat nimic. Am încercat să râd când îmi venea să urlu pe stradă în semn de revoltă, să glumesc amar, să mă arunc în fața icoanei, să-mi pun batic și fuste până în pământ… însă nu m-a ajutat nimic. Durerea e tot acolo. Nu vrea să plece. Eu sunt la fel de mânioasă și de ranchiunoasă, ba pe măsură ce trec anii și frustrările și nemulțumirile mele se adună… devin tot mai mânioasă și mai revoltată.
Dumnezeu știe de ce a îngăduit toate acestea… însă eu simt revoltă și îți spun ce simt.
Vreau să plec… simt acum că nu mai pot munci la relația cu tine. Îmi pare rău…
Nu vreau să simt supărare și frustrare în fiecare zi în care tu vii acasă… Iartă-mă, mamă… vreau să stau singură. Aș vrea să pleci la țară… însă mi-ai spus că nu vrei să renunți și… asta e. Eu nu sunt mamă, nu știu cum simte o mamă… însă tu știi de ce nu vrei să stai cu părinții tăi și nu-ți pasă de durerea mea. Probabil… sigur n-o înțelegi. Ți se pare și ăsta un moft… ca orice simt eu. Așa vezi tu viața, dacă ai ce mânca și unde dormi... nu există altă problemă. Așa înțelegi tu… și vreau să accept asta fără să mai încerc să înțeleg.
Acum sunt supărată pe tine…
Sunt supărată pe atâtea alte situații și oameni… însă nu pot vorbi cu tine pentru că nu înțelegi. Dacă vrei să te superi pe mine… e alegerea ta… însă nu mă înțelegi. Răspunsurile tale la problemele mele sunt aceleași de zeci de ani… ce să faci? Așa e viața… o să treacă… Eiii, fii cuminte, nu e așa grav…
Și toate astea mă enervează numai când știu că le vei spune….
De aceea nu mai vorbesc cu tine… pentru că nu mi-e de ajutor și pentru că deviezi imediat discuția spre tine și spre experiențele tale… Nu mă mai interesează, mamă…înțelege, te rog, nu mai pot duce problemele tale.
Sunt supărată pe tine pentru că nu înțelegi că sunt tristă și neîmplinită însă tu reacționezi fără delicatețe și îmi povestești cu… nu știu ce simțământ cum toate fetele cunoștințelor tale s-au căsătorit. Mă faci să mă simt nenorocită.
Sunt supărată pe tine pentru că nu mi-ai arătat că sunt importantă pentru tine, pentru că a fost mult mai important pentru tine să vină copiii de la țară și să se uite la televizor când eu învățam pentru cel mai important examen și a trebuit să plec de acasă în casă străină și să mănânc conserve.
Sunt supărată pe tine pentru că mereu a fost mai important ce trebuie, ce spun vecinii sau neamurile și nu ce cred sau ce vreau eu. A TREBUIT să-mi reprim sentimentele și să mă port cum ai vrut tu.
Sunt supărată tare, mamă… Am adunat toate aceste nemulțumiri și frustrări de-a lungul anilor și acum nu mi-e teamă să ți le spun (chiar și așa).
M-am simțit vinovată și datoare pentru că te-ai chinuit și mi-ai plătit facultatea… însă nu te-ai gândit oare că eu m-am chinuit toată copilăria și tinerețea mea? Că am fost un copil docil și ascultător, că am avut grijă de casă, de echilibrul tău emoțional, că am stat între tine și tata, că am… și am…
Am obosit.
Îmi pare rău că nu pot spune altceva acum, însă simt furie și amar. Și acum pot să spun ce simt fără să-mi fie frică.
După ce voi „arde” și nu voi mai simți furie și amar o să-mi amintesc liniștită zâmbetul tău din copilărie, degetele tale lungi cu unghii frumoase, mâinile tale care îmi făceau codițe, patru la număr, când mergeam la școală, o să-mi amintesc dragostea ta și dăruirea ta pentru mine. Acum nu pot, mamă, iartă-mă.
Acum sunt așa de amărâtă și nu știu să disting… și simt revoltă.
Iartă-mă.
O.

Dragă tată,

Am încercat să-ți mai scriu o dată, de fapt am făcut-o chiar în primul an de facultate, însă nu ți-am trimis scrisoarea. Am scris-o în jurnalul meu.
Acum tu nu mai ești și nu mi-e clar ce simt. Am simțit la moartea ta o durere ce m-a paralizat pentru multă vreme. Am suferit ca un animal rănit luni în șir și n-am știut de ce exact. Am suferit poate pentru că n-ai fost așa cum mi-am dorit eu să fii, că n-ai fost prezent în viața mea.
Eu nu te judec acum chiar dacă ani în șir am făcut-o. N-am știut să am altfel de reacții.
Te rog să mă ierți pentru că te-am disprețuit și nu te-am respectat în public sau în intimitatea casei ca pe tatăl meu. Te rog să mă ierți pentru că te-am certat și ți-am vorbit urât. Știu cât te-a durut asta și poate te-ai judecat și tu aspru pentru purtarea mea.
Nu știu ce simt acum, sunt așa bulversată încât nu știu exact cum mă simt.
Știu doar că nu te-am cunoscut și că n-am simțit că mă iubești și acum mă tem teribil de bărbați. Nu știu cum e să te iubească un bărbat pentru că n-am simțit iubirea ta.
Mi-a fost frică, silă, groază, scârbă, rușine de tine. Am vrut să mori. IARTĂ-MĂ, tată.
Am trăit momente așa de teribile încât… am vrut să mori. M-am simțit de atâtea ori nenorocită, bolnavă, anormală încât… viața mi s-a părut un iad. Probabil și ție la fel…
Mi-a fost frică de tine, îmi venea să urlu când nu mă puteam înțelege cu tine normal. Acum îmi amintesc puține evenimente frumoase trăite împreună, puține lucruri care să mă facă să zâmbesc, însă știu sigur că atunci când voi povesti copiilor mei despre bunicul lor (pentru că Dumnezeu îmi va dărui copii, în cele din urmă), voi povesti zâmbind despre tine.
Le voi spune că tu m-ai învățat ordinea, tu m-ai învățat să-mi curăț pantofii și să-i aranjez frumos în hol. De la tine am moștenit umorul și chipul meu, de la tine am moștenit… detectarea subtilităților. Aș fi vrut să fii tatăl meu… normal și să mă pot sprijini pe tine acum.
Știi tu, tată, că sunt singură acum? Știi tu că am 32 de ani și sunt singură?
Știi tu că mama e singură și… vrea s-o ierți? Mi-a spus mie anul trecut că ți-a cerut iertare la mormântul Mântuitorului. Am fost acolo tată, am dus-o și pe mama.
Știi tu că mi-e frică de cele mai multe ori că voi rămâne singură? Știi tu că mă chinui să-mi schimb serviciul și n-are cine să mă ajute? Dacă ai ști cât de multă nevoie am de tine… cât de mult aș vrea să mă poți ajuta…
Dacă ai ști cât de mult aș vrea s-o poți ajuta pe mama, să fie mulțumită…
De ce. tată? De ce oare a fost așa?
Știi… mi-am dorit și îmi doresc așa de mult să-mi cumpăr o mașină… și mă gândesc că așa de bine ar fi fost să mă ajuți…
Mi-e greu, tată, mi-e tare greu singură și mamei la fel.
Merge în fiecare săptămână la țară și muncește acolo fără să se gândească la ea… așa de bine ar fi fost să fii și tu… să aibă cu cine vorbi.
Nici nu mă mai pot gândi la tine ca la un om distrus… aș vrea să fii ca atunci când era bine. Să vii de la serviciu și să stai cu mama, să nu mai am grija ei, să pot pleca și să-mi văd de viața mea.
Mă simt tăiată în două, în mai multe… Îmi lipsește ceva, îmi lipsesc mai multe…
Acum nu pot să te urăsc… nu pot să-ți spun nimic…
Doar să-ți povestesc despre mine, să-ți spun că am iubit și n-am fost iubită, să-ți spun că nu am echilibru…
Aș vrea să fie altfel… Nu mă mai descurc singură. Te rog…
Nu știu dacă te-am iertat, nu mi-e clar ce simt…
Mi-e milă și îmi pare rău. Îmi pare rău și pentru mama, totul a fost… așa de dureros și de… aiurea.

Poate o să-ți mai scriu…
Eu, O., fiica ta