Sunt căsătorită de 7 ani (și suntem împreună de 15). În ultimii ani s-a distanțat de mine (eu i-am respectat întotdeauna nevoia de „independență”, deși consider că așa ceva nu trebuie să existe între doi oameni care se iubesc). Fără să intru în detalii, ultimul an a fost un infern... am fost pe punctul de a ne despărți de mai multe ori.
Acum suntem doi străini, care au copii.
Am decis că trebuie să rămânem împreună de dragul copiilor și ne ajutăm unul pe altul în acest demers. L-am convins că dragostea dintre părinți este esențială pentru fericirea copiilor (fapt real, nu invenția mea) și atunci ne purtăm foarte prietenos în fața copiilor (dar realitatea este alta).
Dar eu nu sunt mulțumită. Îmi vreau soțul înapoi!
Nu înțeleg (și el nu mi-a oferit nici o explicație) de ce mă îndepărtează de el. Mi-a spus doar că nu mă iubește.
Aceasta ar fi prima problemă.
La fel de importantă este o altă problemă care decurge din prima: nu-mi pot controla gândurile!
Toată ziua mă gândesc doar la asta: de ce nu mă iubește, ce fericită eram înainte, cu ce am greșit, oare așa voi trăi restul vieții etc..Lamentații.

Noaptea nu pot dormi din cauza acestor gânduri (și de multe ori plâng și realizez că doar îmi plâng de milă, dar durerea este reală), de multe ori citesc noaptea pentru a-mi deturna gândurile.
Este o adevărată obsesie pentru că nu mă pot concentra asupra altor lucruri importante (copiii). El observă că sunt un pic ciudată, dar nu-i pot spune cât de rău mă simt de fapt în această relație (ce pot să-i cer?), dar cu copiii nu am destulă răbdare și energie și mă simt vinovată. Făceam mult mai mult înainte... acum sunt total ineficientă.
Mă simt de parcă aș avea otravă în minte.
Îi sunt indiferentă soțului și eu nu pot face nimic (doar să-l iubesc, desigur... dar se pare că-l lasă rece...).
Nu pot înțelege cum poate el să trăiască așa de indiferent. Mie îmi lipsește foarte mult, deși suntem sub același acoperiș. Mă simt tot timpul de parcă aș fi însetată (de afecțiunea și atenția lui).
Dincolo de ceea ce se întâmplă, eu ar trebui să recâștig controlul asupra mea, dar nu pot!
(Aici aș putea vorbi de problema trei: mi-e teamă că aș putea da curs vreunui gând rău și-mi voi părăsi soțul când îmi spune vreun cuvânt urât, sau mai rău, mi-e teamă că voi ajunge să nu-l mai iubesc).
Ce să fac?
Vă mulțumesc.
Cu dragoste,
I.
P. S. Nu vreau să fiu nedreaptă: distanțarea de soț m-a pus imediat în genunchi în rugăciune. Și lucrurile au fost foarte grele pentru mine, nu am nici un dubiu că Sfânta Maică a Domnului m-a ajutat, altfel nu mai eram astăzi o familie.