„Pe cât se dăruiește fiecare”... cu cât mă dăruiesc eu mai mult, cu atât pot cunoaște mai mult din celălalt. Puterea de a mă dărui este strâns legată de puterea de a accepta. Iar puterea de a accepta... e mai mult decât a accepta că x a făcut ceva, că eu am făcut ceva, că m-am îmbolnăvit, că... Zilele acestea nu am mai lucrat la pași, adică nu am mai lucrat scris, pentru că am simțit nevoia să aprofundez pașii anteriori, să trăiesc fiind atentă la ceea ce am învățat în ei. Inclusiv interviul a fost un astfel de exercițiu, așa l-am privit; altfel nu aș fi putut veni.
Ieri m-am jucat de-a acceptarea lumii așa cum e. Deși pare mai mult un joc, vă povestesc.
Ieri, am învățat să accept muștele din jurul meu. Se trezesc foarte de dimineață și nu aveam ce să le fac la acea oră, decât ori să ies afară, ori să mă învelesc până peste urechi. Și mi-a venit un gând, să nici nu ies, nici să nu mă învelesc. Să stau pur și simplu, să le accept. Mi-am adus aminte de ce am mai citit despre rugăciune, când mișcarea, chiar „legitimă”, trebuie evitată (că doar să alungi o muscă care te „deranjează” din concentrare e un gest reflex). Ei bine, ieri nu știu ce-mi veni să nu mă mai concentrez, ci să mă relaxez și să observ ce mi se întâmplă. Și am observat că o muscă ce merge pe mână poate fi un prilej de „a simți” trupul. A fost o schimbare de percepție, nu știu cum să zic. Nu am mai simțit că musca merge pe mine, ci că terminațiile nervoase din piele reacționează la atingerea ei într-un anume fel. Stând așa, am avut surpriza să realizez că nici măcar nu mai simt nevoia să mă mișc, pentru a le alunga, ci le lăsam să meargă de-a lungul mâinilor și picioarelor, având un sentiment de recunoștință, nu știu cum, pentru că le simt. Că-mi simt mâinile și picioarele... și că le simt doar pe porțiunea pe care sunt muște, că altfel nici nu mă simt în vreun fel...
Ieri (și ziua, când eram pe afară, și când eram cu lumea) am avut o stare, senzație, nici nu știu cum să-i zic, că natura trece prin mine. Nu știu cum să explic, dar fiind într-o stare de acceptare - a fetelor, așa cum sunt, bolnave și irascibile, a tot și toți - nu m-am mai închis în mine, cum făceam de obicei, ci „m-am lăsat” întru toate, așa cum am făcut dimineață cu muștele.
A fost o experiență deosebită,
Cr
Draga mea mult dragă, Cr,
Ce ai trăit tu este „a fi viu” și prezent. Când oferim asta lui Dumnezeu are loc ce numesc eu liturghia lăuntrică.
Liturghia iertării este intrarea în această mare liturghie a Bucuriei de a fi, Bucurie pe care nu o poate lua nimeni de la noi și pe care, necazurile sau neplăcerile doar o fac să „cânte pe alte strune”! Dar de nu vom accepta pașii dureroși ai ieșirii din iadul co și dependențelor noastre, dacă nu ne vom îndura să ne scoatem bârna din ochi și să împlinim poruncile nu putem ajunge aici. Calea e strâmtă cu adevărat, dar merită.
Și vor mai fi căderi și dureri pe Cale, dar de acum nici o forță nu te va mai face să uiți acest fel de a fi, chiar dacă vor fi momente sau perioade lungi în care nu vei mai trăi așa. Vei ști că nu e decât o probă, o școală, un examen, un loc de întâlnire în care Domnul Bucuriei se ascunde ca să creștem!
Cu drag și recunoștință,
Maica Siluana