Măicuţă,
este prima dată când scriu pe acest site, deşi vă ascult de ceva timp conferinţele. Întrebări aș avea o mulţime dar am înainte de acestea o mare dezamăgire sufletească. Întotdeauna am crezut despre mine că sunt puternică interior, că orice mi s-ar întâmpla nu o să dureze mult și prin ajutor de Sus îmi revin și merg mai departe fără nici un fel de probleme, chiar mult mai puternică decât înainte. Toate astea până am ajuns să iubesc (pentru că până acum trei ani nu am simţit iubirea care te ridică dar și care te doboară). Problema e că singurul om pe care eu zic că l-am iubit mai presus de orice m-a dezamăgit în cel mai crunt mod, în sensul că ne hotăram să ne căsătorim, făceam planuri... când dintr-o dată pe baza unor motive simpliste (care bineînţeles puteau fi discutate și lămurite) s-a hotărât să o ia pe alt drum și bineînţeles cu altcineva. Din acel moment eu parcă nici nu aș fi existat în viaţa lui, parcă nici nu m-ar fi cunoscut, parcă eram cel mai mare rău din viaţa lui. Am suferit enorm și încă mă doare, deşi lucrul ăsta s-a întâmplat acum opt luni, dar tot nu reuşesc să înţeleg cum cineva se poate despărţi de un om lângă care a vieţuit aproape trei ani fără a mai încerca măcar să discute sau să-i aline suferinţa celuilalt? Nu reuşesc să înţeleg cum nu poate să-l intereseze cât rău i-a făcut celeilalte persoane sau cât suferă ?
La început m-am chinuit să înţeleg de ce Dumnezeu lasă să fie aşa, acuma nu mai încerc, cu siguranţă are motivele Lui. Îi doream să simtă toată nefericirea mea, toată durerea și neliniştea sufletească pe care mi-a provocat-o, însă cu timpul și cu ajutor de Sus am conştientizat că nu are nici un sens, că îl iubesc și îi doresc să-i fie bine, să fie fericit.
Nu-i doresc răul, deşi ştiu că Dumnezeu e drept și plăteşte tuturor după suferinţele provocate voit celorlalţi.
...deşi mi-e foarte greu să accept că fiinţa pe care am iubit-o cel mai mult a plecat rapid în braţele altcuiva, încerc să o iau de la capăt, însă problema cea mai mare e cum pot să am din nou speranţa și credinţa că o să fie altfel?
Știu că e nevoie de răbdare și rugăciune, dar sunt momente când se adună atâta dezamăgire încât parcă nu mai pot să zic decât ”Doamne de ce? Doamne ajută-mi...”.
Nu credeam vreodată că sufletul poate să doară atâta de rău și pe termen lung...
Doamne ajută!
Un Suflet rănit
Drag, Suflet rănit
Da, e mare suferința pe care o trăiești și numai Dumnezeu te va putea mângâia și vindeca. Partea ta acum este să transformi această durere în naștere, în lecție de viață. Nu se poate, Copila mea, ca cineva să facă ceea ce a făcut prietenul tău fără ca tu să fi știut, să fi simțit, sau măcar presimțit că e capabil de asta. Eu cred că au fost nenumărate semnele prin care puteai să vezi și să ții cont de o anumită calitate sufletească, de anumite neputințe morale ale sale. De obicei, oamenii aleg să fie orbi la astfel de semne sperând că totul se va îndrepta de la sine și crezând că, prin căsătorie, toate devin nesemnificative. Or, acesta este „ogorul” din care răsar aceste nenorociri venite „dintr-o dată” peste om!
Acum s-ar cuveni să nu-l mai iubești ca pe un „iubit”, ci să-i spui cât de greu te-a rănit și apoi, să-ți fie ție ca un străin și ca un vameș și să-l încredințezi lui Dumnezeu.
Așadar, să ai grijă acum să înveți să vezi semnele, să nu te mai amăgești cu nici un preț, dacă vrei să nu mai fii dezamăgită. Și să înveți să renunți la trăsăturile tale de caracter care ar putea să ajute pe cineva să fugă de tine.
Speranța și credința ni le recuperăm, Copil iubit, prin pocăință în fața lui Dumnezeu pentru toate păcatele pe care le-am numit iubire, cu „bună” știință și de bună voie. Păcatul ucide iubirea iar pocăința îi dă viață!
Poate că seminarul „să ne vindecăm iertând” ți-ar fi de folos!
Te aștept cu drag și rugăciune dacă te hotărăști,
Maica Siluana