Îmi amintesc că deşi aveam încă o vârstă foarte fragedă (în jur de șase-șapte ani) începusem să fiu atacat (și într-o oarecare măsură, stăpânit) de dracul curviei. Cum oare de a fost posibil aşa ceva, nu ştiu. De unde plăcerea de a privi trupuri dezgolite la un copil cu o vârstă atât de fragedă? Dar bănuiala că trebuie să fie ceva mai mult decât simpla privire, de unde ?
După ce a observat aceste porniri la mine, tata nu numai că nu s-a îngrijorat ci chiar a încercat să le cultive, spunând că e ceva normal. Totuşi, îmi dădeam seama încă de pe atunci că este ceva rău, chiar și simpla privire, desfătarea cu acele imagini. Mama era împotriva drumului propus de tata și mă sfătuia să mă feresc de aceste lucruri, astfel că, o anumită perioadă, am urmat sfatul ei.
Dar nu după mult timp, am început să conştientizez și acel “mai mult decât simpla privire”, și astfel am căzut în robia patimilor trupului. Acum chiar să și vreau, nu mai mă puteam opune, deşi îmi devenise cât se putea de clar că ceea ce fac este rău.
Starea aceasta a continuat până la vârsta de 11-12 ani. În urma unor rezultate slabe la matematică (considerată de tata ca fiind ştiinţa “absolută” dar care mie nu îmi plăcea prea tare și nici nu credeam că am un talent deosebit în direcţia asta), tata a început să fie foarte aspru cu mine (era el și mai înainte, dar parcă acum se întrecea pe sine).
Ce puteam să fac? Mintea mea de copil căuta soluţii, dar ce soluţii aș fi putut să găsesc? Nu puteam să devin mai deştept peste noapte. Deşi mă străduiam într-o oarecare măsură, de cele mai multe ori nu reuşeam să dau de cap problemelor de matematică.
Aşa că m-am gândit să mă rog, nădăjduiam că Dumnezeu nu are să mă lase. Dar cum să mă rog? Nici asta nu ştiam prea bine, până ce am dat peste o cărticică cu istorioare duhovniceşti, din care am citit unele mărturii despre ajutorul grabnic pe care Maica Domnului îl dă celor ce i se roagă. Am început să-i citesc Paraclisul zilnic, cu oarecare disperare în suflet dar și cu nădejde. Nu după mult timp, minții mele au început să i se dezlege “misterele” matematicii; lucrurile păreau simple acum, chiar plăcute. Petreceam mare parte din timp rezolvân probleme de prin diverse culegeri de matematică (temele de la școală le terminam repede), spre uimirea părinţilor mei. În ritmul ăsta, rezultatele nu s-au lăsat aşteptate, devenisem cel mai bun matematician din clasă (ba chiar din şcoală), într-un timp scurt, dar nimeni nu ştia care era “secretul” succesului meu.
În acelaşi timp spoream și cu rugăciunea. Îmi era foarte drag să mă rog și adăugasem la citirea Paraclisului și alte rugăciuni, citirea Psaltirii (îmi deveniseră dragi psalmii) precum și citirea Noului Testament.
Eram hotărât ca atunci când voi fi mare să mă călugăresc, deoarece nu îmi puteam închipui o bucurie mai mare decât cea din timpul rugăciunii sau a citirii Noului Testament. Într-adevăr, îmi amintesc acele zile ca fiind învăluite de o bucurie foarte puternică, pe care nici răutăţile colegilor de şcoală invidioşi pe succesul meu (care poate că îmi erau prieteni înainte), nici tatăl meu care nu vedea cu ochi buni interesul meu sporit pentru rugăciune, nici anumite lipsuri materiale, absolut nimic nu o putea risipi.
E de prisos să spun că patimile trupului nu mai aveau stăpânire asupra mea.
Ce anume a urmat după, nu mai îmi amintesc foarte exact. Ştiu că tatăl meu mi-a interzis la un moment dat să mai mă rog (rugăciunile le făceam seara, când el era acasă), sub pretextul că îmi ocupă prea mult timp și că trebuie să mă concentrez asupra altor lucruri (deşi rezultatele bune la învăţătură nu scăzuseră deloc, dimpotrivă). Am plâns mult în noaptea aceea și poate că și în cele ce au urmat. Pentru o vreme, am continuat să-mi citesc parţial rugăciunile, când tata nu era acasă, dar încet încet, a scăzut în mine această dorinţă; parcă ceva s-a rupt, nu ştiu exact ce anume sau când.
Într-una din zile, dimineaţa, dorind să mă rog, am fost izbit de gândul că nu există Dumnezeu. Și atât de puternic era acest gând, atât de convingător, că mă străduiam să mă conving că există totuşi Dumnezeu. Și îmi aduceam în minte minunile citite, minunile săvârşite cu mine, dar nu reuşeam să biruiesc. O perioadă am fost foarte mâhnit din cauza asta și am încercat în mai multe feluri să alung gândul. Apoi nu mai ştiu ce a fost, dacă am izbutit sau nu. Clar îmi este însă că încet dar sigur, am început să devin nepăsător.
Nu de puţine ori am avut tendinţa de a-l acuza, în gând, pe tata pentru “prăbuşirea” mea duhovniceascaă Acum ştiu că deşi a procedat greşit, eu sunt singurul vinovat. El, săracul, probabil nici nu cunoscuse puterea lui Dumnezeu, nici bucuria pe care o poate dărui omului, și de asta considera nişte aiureli ceea ce eu vedeam atunci ca fiind singurul lucru important.
În nesimţire sufletească am petrecut mulți ani. Deşi aveam încă proaspătă în minte amintirea bucuriei și păcii, deşi am încercat în mai multe rânduri să mă “împac” cu Domnul, totul era în zadar, vremurile fericite de odinioară nu aveau să mai vină.
Am devenit iarăşi rob patimilor trupului. Viaţa părea atât de dureroasa, atât de mult îmi doream să mă pot întoarce în timp. Dar era imposibil.
După ce am terminat şcoala generală, am intrat la liceu. Am devenit repede fascinat de acest mediu nou, cu toate provocările lui. Îmi doream cu tărie să mă afirm. Eram foarte activ, mai ales la materiile înrudite cu matematica (intrasem la secţia Matematică-Informatică, cea mai râvnită pe atunci). Îmi propusesem să mă autodisciplinez, să fiu riguros cu mine însumi, să nu-mi permit să lenevesc. În scurt timp am și ajuns să fiu recunoscut ca unul dintre elevii fruntaşi, eram apreciat de profesori și colegi.
Spun aceste lucruri nu pentru că mi se mai par importante acum ci pentru că mi se păreau atunci. Asta era pentru mine totul. Pe Dumnezeu în mare parte Îl scosesem din viaţa mea (deşi mă rugam adesea pentru succes în drumul pe care îl alesesem; Dumnezeu devenise un fel de chelner care trebuia să îmi preia comenzile; cu toate însă că aveam această atitudine, nu de puţine ori m-a ajutat, scoţându-mă din situaţii neplăcute, numai că eu, odată ce mă vedeam “cu sacii în căruţă”, nu mă mai preocupam de El).
Aşa mi-am început eu liceul și adolescența, perioadă a “marilor frământări”, cum se spune. Probabil că frământări aveam și eu, și începusem să nu mai fiu mulţumit doar cu rezultatele bune pe care le obţineam la învăţătură. Mă plictiseam... Aşa că am început să îmi caut prieteni printre colegi. Și colegii mei erau, desigur, inteligenţi, creativi. Și asta m-a atras la unii dintre ei. Devenisem fascinat de imaginaţia unora, care părea mult mai interesantă decât modul meu de a privi lucrurile, decât disciplina auto-impusă, efortul susţinut, concepţiile simple despre viaţă. Bineînţeles că m-am și îndrăgostit, iar felul meu de a fi nu părea prea potrivit pentru a atrage atenţia fetei respective (și a fetelor în general).
Astfel că m-am hotărât să mă reconstruiesc. În liceu am întâlnit prima data conceptul de “geniu”. În mod clar am fost fascinat de acest mod de a fi: geniul, omul superior, care desface tainele cu mintea sa, care crează, care se auto-defineşte și auto-construieşte, care este NEMURITOR. Deşi se vorbea și despre imposibilitatea geniului de a fi fericit pe pământ, nu conta, mă gândeam că fericirea mi-o voi trage chiar din puterea mea, din geniul meu, asta va fi fericirea mea, puterea de a mă auto determina.
Mergând pe linia asta, au început să se nască în sufletul și mintea mea teribile contradicţii. M-am dărâmat și reconstruit de nenumărate ori, niciodată atingând o formă satisfăcătoare.
Deşi “zelul” mi-a mai fost temperat de anumite evenimente (precum boala mamei, care m-a făcut să smeresc într-o oarecare măsură și să caut iarăşi ajutor în rugăciune), cred că asta a fost linia generală pe care am urmat-o. Iar pe măsură ce înaintam, începusem să devin din ce în ce mai stăpânit de pornografie și sexualitate.
Greu îmi este să-mi amintesc murdăria acelor zile. Cu cât mă afundam mai tare cu atât lucrurile păreau mai fără sens, mai absurde, și am ajuns astfel să mă gândesc și la sinucidere, deşi încercam să alung acest gând înfricoşător.
Când am început să studiem curentul simbolist, m-am îndrăgostit repede de acesta, de “estetica urâtului”. Citind aceste scrieri (în special poeziile lui Bacovia) simţeam o oarecare linişte, parcă m-aș fi scufundat într-un adânc unde nu mă mai atingea nimic rău.
Iată că însă, nici în această mocirlă în care zăceam, Domnul nu m-a uitat. Mi-a căzut în mână o carte minunată: Jurnalul Fericirii, pe care citind-o am început să întrezăresc iarăşi câte ceva din ce pierdusem: Fericirea. Apoi m-am întâlnit și cu cel ce avea să-mi devină duhovnic și pentru prima oară după mulți ani, am gustat puțină fericire, după ce mi-am spovedit anii de păcate. Îmi amintesc acea spovedanie ca fiind ceva minunat, mă simţeam atât de uşor...
Urma să mă împărtăşesc peste o săptămână, cu condiţia ca această săptămână să o petrec în înfrânare de la patimile trupeşti (lucru care mi-a fost FOARTE greu, având în vedere gradul de împătimire la care ajunsesem) și să încerc a citi în fiecare seară Paraclisul Maicii Domnului. Am trăit acea săptămână foarte intens; nimic nu mai conta în afara faptului că urma să mă împărtăşesc duminică. Încercam să-mi supraveghez toate mişcările, să nu cumva să fac ceva care să mă oprească de la Împărtăşanie. Cu adevărat nimic altceva nu mă interesa; nici măcar rezultatul dezastruos din teza de la fizică nu a reuşit să mă demoralizeze câtuşi de puţin. Ziua de duminică a venit și slavă Domnului, m-am împărtăşit și m-am umplut de bucurie și linişte.
Credeam în sinea mea că de acum încep o nouă viaţă, că las în urmă trecutul cu păcatele lui. Starea aceasta a durat cam o lună de zile. Apoi, din păcate, am început iarăşi să cad în patimi trupeşti dar măcar acum ştiam că se poate și altfel.
Astfel a început o luptă de mai mulți ani, timp în care m-am străduit să am o rânduială, să mă spovedesc cât mai des li cu binecuvântarea duhovnicului să mă și împărtăşesc. Am avut parte de multe căderi și ridicări, am ajuns uneori în pragul disperării, văzând că nu sporesc, că tot înrobit am rămas, alteori m-am bucurat și întărit pentru rugăciunile părintelui care mereu încerca să mă mângâie și să mă încurajeze. Am avut și perioade lungi în care mă depărtam de părintele, în care cădeam în deznădejde și nu mai mergeam să mă spovedesc, crezând că oricum nu are nici un rost.
S-a terminat apoi și liceul și am intrat la facultatea de Matematică și Informatică, secţia Informatică din cadrul Universităţii X. Condiţia financiară relativ modestă a părinţilor mei nu mi-a permis să urmez o facultate la Bucureşti (îmi doream să intru la Politehnică, acolo unde s-au dus și majoritatea colegilor din liceu) fapt ce a declanşat o oarecare depresie. Apoi, pe măsură ce aceasta se agrava, începeam să devin din ce în ce mai dezamăgit de tot, mai ales de mine însumi. Realizez că acesta a fost doar un pretext în spatele căruia se găsea ceva mult mai profund, și anume întrebarea pe care toată fiinţa mea mi-o adresa strigător: “Pentru ce trăieşti? Ce scop ai în viaţă? Ce sens au toate astea? Are viaţa ta un sens?” Și cum nu puteam (și nici nu-mi doream) să mai ignor aceste întrebări, am încercat să găsesc răspunsuri.
M-am refugiat astfel în lectură; am citit și recitit Jurnalul Fericirii și pornind de la această carte am făcut cunoştinţă și cu alte scrieri impresionante precum cele ale lui Kierkegaard (de care nu auzisem până atunci). Îl menţionez pe Kierkegaard deoarece l-am simţit ca pe un prieten apropiat. Citindu-i operele, realizam că și eu trăiam în parte ce trăise el, și mă mângâiau mult gândurile lui, căutările lui, simţămintele lui. Vă spun drept, chiar aşa îl simţeam, ca pe un bun prieten, chiar cel mai bun prieten.
Totuşi, refugiul meu în lectură și simţământul lipsei de sens a tuturor celorlalte lucruri și-au spus repede cuvântul în viaţa de zi cu zi. Cu greu mai ajungeam pe la cursuri și în rarele ocazii în care o făceam eram total lipsit de interes. Începusem să și lucrez ca programator dar cu anevoie îmi îndeplineam îndatoririle. De învăţat, învăţam pe ultima sută de metri. La fel procedam și în realizarea diverselor proiecte de laborator.
Cu toate insuccesele mele “profesionale”, simţeam că interiorizarea îmi face bine. Reluasem legătura cu părintele duhovnic și lecturam acum și cărţi duhovniceşti. Aceasta a devenit apoi singura mea bucurie: cititul. Nu după mult timp, am început să prefer doar lecturile duhovniceşti, deşi din când în când mai îmi vizitam și bunul prieten, Kierkegaard.
Era frumos dar cu cât simţeam ca mă apropii de Dumnezeu, parcă eram mai puţin capabil să-mi îndeplinesc îndatoririle față de facultate. Situaţia devenea în unele momente atât de apăsătoare… Gândul că nu mai sunt în stare de nimic, că sunt un ratat, era sfâşietor.
Astfel că, la un moment dat, cuprins fiind de spaima că voi fi un ratat toată viaţa, am decis să urmez altă cale. Am abandonat lectura (totodată și puțina rugăciune) și am început să-mi impun forţat un program cât mai strict, în care cea mai mare parte a timpului era dedicată fie studiului fie lucrului ca programator. În scurt timp am început să mă simt foarte obosit, și nu e vorba doar de o oboseală fizică sau mentală, toată fiinţa mea era istovită. Iar întrebarea: “La ce bun toate astea?”, devenea din ce în ce mai apăsătoare, mai ales în condiţiile în care nu întrezăream niciun răspuns, și nici nu mai îndrăzneam să nădăjduiesc spre aceasta. Patimile trupului, dependența de pornografie, de muzică (mai mult sau mai puţin haotică) se întorseseră cu o mare forţă. Mă simţeam strivit din toate părţile și nu spoream în nicio direcţie.
În aceste condiţii am întâlnit-o, acum doi ani, pe G. Întâlnirea noastră a avut loc în împrejurări cu totul întâmplătoare, judecând din punct de vedere lumesc. Nu voi insista prea mult asupra acestui lucru dar vă spun că datorită ei am ajuns la mănăstirea X, unde am avut ocazia să vorbesc cu un părinte deosebit. Observând mediul cu totul deosebit de acolo, atmosfera atât de nelumească, dar și credinţa vie ce era în G. mi-am dorit din toată inima să mă schimb. Acesta a fost un nou moment de cotitură în viaţa mea. Eram hotărât că TREBUIE să-mi schimb viaţa. Și încet, încet, am încercat să-mi reclădesc sufletul. Am reluat legătura cu duhovnicul, la sfatul părintelui S., de la mănăstire, și pentru că tocmai ce începea Postul Paștelui, a urmat o perioadă în care m-am spovedit cât am putut de des și cu binecuvântarea părintelui duhovnic, m-am și împărtăşit de mai multe ori.
De atunci am simţit mereu cum Domnul m-a sprijinit, deşi perioadele de criză și suferinţă au fost destule. Mai ales am simţit ajutorul Domnului în lupta împotriva patimilor trupului, care în mod cu totul uimitor pentru mine, și-au pierdut puterea ce o aveau asupra mea. Îi mulţumesc din inimă Domnului pentru eliberarea aceasta. Am terminat facultatea cu bine, nici eu nu-mi dau seama prea bine cum, lucru pentru care iarăşi Îi mulţumesc Domnului.
Bineînţeles că am mai avut perioade de deznădejde, perioade în care mă simţeam atât de neputincios (și încă mai am). Uneori îmi este greu, mă simt atât de obosit, îmi dau seama că într-adevăr, nimic nu pot.
Uneori mă revolt (o recunosc cu durere și ruşine) împotriva Domnului pentru că nu mă face mai puternic, pentru că am lasă să fiu tot aşa de neputincios și slab, iar în acele momente aud iarăşi ispita ce mă îndeamnă să mă separ de El, să-mi iau viaţa în propriile mele mâini, să fac ce vreau eu că doar ştiu că sunt puternic și că eu pot iar Dumnezeu îmi pune piedici. Cu cât ascult mai mult de acest gând, patimile încep să mi se cuibărească iarăşi în suflet, să câştige teren. Slavă Domnului că mă trezeşte și nu mă lasă să mă întorc la viaţa murdară de mai înainte; mulțam Lui pentru frica pe care sufletul meu a căpătat-o: numai când mă gândesc că m-aș putea întoarce la viaţa păcătoasă pe care am dus-o atâţia ani și mă cutremur.
Acum, încerc să îmi continui drumul înaintea Domnului, să mă lupt cu neputinţele mele, să merg pe calea despătimirii și a curăţirii (și vai, câtă murdărie descopăr uneori cu durere, dar parcă și mai mult mă doare faptul că am trăit cu ea în suflet fără să o văd), să-mi împlinesc îndatoririle la serviciu și masterat (la insistențele părinţilor m-am înscris și la un masterat, asigurându-mi astfel încă doi ani de tortură). Nădăjduiesc că pentru rugăciunile părintelui meu duhovnic, care mi-a dat binecuvântare pentru acestea (deci într-un fel, consider eu, mi-a dat ascultare să le plinesc), le voi duce la capăt.
Rugaţi-vă pentru mine să nu mai mă poticnesc atât, să nu mai deznădăjduiesc, să fiu mai tare în credinţă și nădejde. Și acum de multe ori sunt atacat de gânduri care-mi spun că totul e o iluzie (una frumoasă, dar totuşi, o iluzie), că eu nu cred în Dumnezeu, că aceşti ultimi doi ani au fost doar o amăgire și că voi vedea eu, nu va mai trece mult și mă voi întoarce la viaţa de dinainte.
În final, aș dori să-mi cer iertare pentru că vă ocup din timp, mai ales că m-am întins poate mai mult decât era cazul cu “povestea” vieţii mele. Cred că acest exerciţiu mi-a prins bine, nu țin minte să mai fi făcut unul asemănător până acum; mi-am mai revăzut uneori fragmente din viaţa, dar niciodată în întregime (pe cât îmi mai amintesc).
Îmi cer iarăşi iertare și închei în spirit de glumă (glumă serioasă), cu un citat din Heine (sper să nu greşesc): “Dragă cititorule, dacă citind aceste rânduri te vei fi plictisit de moarte, gândeşte-te la mine, care a trebuit să le și scriu [și, adaug eu, să le și trăiesc]”.
Cu mulţumire, bucurie și preţuire,
M
Dragul meu Băiat,
De unde? Din cel semănate în mintea ta de părinții tăi, fie în timpul sarcinii, fie în frageda pruncie... Dar să nu luăm asta ca pe o judecată, ci ca pe o aflare care te va motiva să lucrezi poruncile iertării și binecuvântării cu încredere și folos.
Citind mărturia ta, mă minunez de cât de mare e mila lui Dumnezeu și cât de necuprinsă e înțelepciunea Sa!
Te-a lăsat să cazi, fără să te pierzi totuși, sub influența tatălui pământesc și a acestei lumi, pentru a cunoaște neputința omenească în toată dimensiunea ei și a alege puterea dumnezeiască în toată libertatea cugetului și a inimii!
Acum știi ce cauți!
Acum știi că există o cale directă de a birui patimile trupești: lipirea de Dumnezeu prin rugăciunea aceea făcută cu „oarecare disperare în suflet dar și cu nădejde”!
Mai mult, acum poți deveni iarăși martor viu al felului în care îl ajută Maica Domnului pe om în devenirea sa pe Cale. Numai de am crede și am alege să cerem ajutorul Ei!
Da, ai nevoie sa te restructurezi iarăși, să-ți reașezi prioritățile după logica mântuirii și nu după cea a eficienței acestei lumi!
Și ca să pui un nou început, te rog, să încerci să înțelegi de ce nu te face Dumnezeu puternic dintr-o dată, de ce te lasă să fii tot așa de neputincios și slab. Asta e lecția pe care ai nevoie să o înțelegi acum: Dumnezeu nu voiește să facă din noi oameni puternici, sau supraoameni, ci dumnezei! Și asta se face când și numai dacă omul se leapădă de sine, cel ce „vrea să poată toate după bunul său plac” și se îmbracă în Cel Ce spune: „Veniți la Mine toți cei osteniți și Eu vă voi odihni” și „fără Mine nu puteți face nimic!”
Când ești slab, atunci ești tare, Omule drag, pentru că atunci Îi faci loc Lui, Viața ta și Bucuria ta și rostul tău în lumea asta!
Cu dragoste, respect și încredere ,
Maica Siluana