Sărut mâna, măicuță Siluana!

Nu v-am mai scris de multișor și s-au adunat atâtea... Înțeleg, sau mai degrabă simt tot mai mult cât de bolnav mi-e sufletul (bolnav de cădere)... în tot ce gândesc, în fapte, în trăire. Am tot citit mesajele de pe site și odată am citit un lucru pe care-l intuiam și de care mă temeam: „împăcarea fără iertare este o etapă premergătoare agravării codependenței și abuzului”. Asta, după ce am început s-o vizitez mai des pe mama, cam o dată la două zile. Ea s-a apropiat ușor de mine, și, treptat treptat, am ajuns de unde am plecat: ea să-mi spună iar „Cori, copilu` etc”. A fost drăguță cu mine, amabilă, bucuroasă când o ajutam cu câte ceva. Eu, ca mai demult, drăguță, politicoasă și cuminte, cu zâmbet forțat, cu tăceri forțate și cu durere undeva departe urlând, iar la marginea conștientului meu murmurând. Mama a considerat că n-are cu cine vorbi, că o să fiu „ca soră-sa” mereu, o introvertită, necomunicativă. Ne-am comportat amândouă în stilul „hai să trecem peste”. Simțeam că nu-i bine, că am să ajung mai rău decât la-nceput și a venit și răspunsul clar: „împăcarea fără iertare este o etapă premergătoare agravării codependenței și abuzului”. Dar cum să mai dau înapoi? Iarăși frica de durere. Dar de ce atâta frică, de unde atâta frică? Parcă aș fi acumulat toate fricile familiei în mine (frica moștenită, propagată dintr-un abuz în altul, de la părinți la copii. Bunicul meu, tatăl mamei, a fost exploatat de o mamă tiranică. Complexat și cu cine știe câtă furie acumulată, s-a apucat de băut de tânăr și-apoi furia și-a revărsat-o cu toată forța pe ceilalți: bunica mea și, apoi, copiii lui. Ca atare, mama a avut tată alcoolic și violent. Cred că înțeleg puțin și dificultatea mamei mele de a comunica cu sora ei, cu zece ani mai mică, care a scăpat de bătăi. Sunt multe motivele exterioare pentru care sunt certate și nu se „înghit” reciproc, dar cred că mai este unul sau așa-mi pare mie acum. Faptul că mama se simte sau s-a simțit nedreptățită în copilărie („Ce am făcut eu să primesc atâta bătaie? Ce a făcut Lola ca să nu primească? Nimic. Deci? Care-i logica? Eu da, fratele meu da, ea nu. Deci?”...). Eu am crezut că frica mea e doar un defect de caracter (de fapt, e și asta, nu? Da, sunt un om laș.). De ce atâta frică? Pentru că am mințit mult? E cerc vicios, ca și cum ai întreba ce-a fost mai întâi: oul sau găina? Când eram copil, în cea mai fragedă pruncie, oare ce-a fost prima oară: frica sau minciuna? Cred că mai întâi m-am temut și-apoi am învățat să mint pentru că am văzut că minciuna mă ferea de „rele”. De pedepse când luam note mici, de bătaie uneori, de reproșuri. Când s-a născut mândria în mine? Cum s-a infiltrat? Încerc să găsesc un fir, o cronologie, un început... Când eram copil mama m-a învățat să nu fiu egoistă. Am primit o ciocolată și am mâncat-o pe toată, singură. Nu m-am gândit defel să-i dau și ei. Și s-a supărat (o supărare cu caracter pedagogic, care a funcționat) sau s-a prefăcut supărată și mi-a și spus ceva de genul „Cum poți să nu te gândești deloc la altul? Poate și mie mi-era poftă.”. Și m-am simțit vinovată și, de-atunci mă întrebam mai mereu „oare cel de lângă mine, fie că era mama sau nu, nu vrea o bucățică din 'ciocolata' mea?”. Eu găsesc asta un lucru bun. Apoi, am învățat să nu o supăr, căci o doare. Apoi mi-am impus să nu o supăr. Tot mai mult. Să nu o doară, să nu o supăr, să nu sufere din cauza mea. Mă gândesc că poate dorința mea de a nu o face pe mama să sufere era, în fond, una egoistă. Căci supărarea ei mă afecta pe mine. Durerea ei durea în mine și nu voiam să mă doară. Așa o fi? Apoi nu am vrut să mă doară nici altele și am învățat să mă feresc de durere, să-mi fie teamă de ea, să o evit. Și cum altfel mai ușor decât mințind „la nevoie”? Și acest „la nevoie” a devenit „în permanență”, a devenit mod de relaționare cu mama. Nu i-am zis niciodată ca mă doare, că-mi displace ceva sau poate i-am spus-o cu glas stins, prea lipsit de fermitate pentru a putea fi luat în serios. Eu cred că mama, cel puțin în primii mei 16-18 ani de viață, s-a comportat cum a știut sau cum a crezut ea că-i mai bine pentru mine, cum putea să se comporte în condițiile în care viața ei a fost așa cum a fost, fără să înțeleagă nici ea de ce-a fost așa. Ulterior, accentuându-i-se teama de singurătate, sporind angoasele și negarea, a întărit, cimentat relația noastră de stăpân-sclav (emoțional) (voit, chiar dacă nu deplin conștientizat...). Eu, slabă din fire, am intrat în jocul ăsta și-am alunecat ca-ntr-un vârtej. Tot mai repede, mai amețitor. Mă gândesc uneori (și asta cred că-i gând de deznădejde) că nu am să pot (sau, mai rău, că nu am să vreau „sută la sută”) niciodată să ies din jocul ăsta, că nu sunt în stare. Dar îmi amintesc că ce-i cu neputință omului, este cu putință la Dumnezeu („dar de la Dumnezeul nostru, nimic mai puțin decât imposibilul să și așteptăm!” - părintele Noica). Însă vine alt gând, un fragment din Scriptură care mă tulbură: „Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeași frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?”, și mă gândesc că sunt un astfel de vas. Dar cu siguranță nu am înțeles eu sensul, pentru că apoi îmi amintesc și altceva „că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”. Dar păcătosul sunt eu, oricare om. Sunt atât de strânse legăturile în care te prinde păcatul. Și tot ce nu-i de la și cu Dumnezeu este păcat. Ori minciuna, minciuna mea (și-ncă ce multă! Munți de minciună. O viață întreagă impregnată de ea!) este ca o gogoașă de clei în care sunt așezată eu... Eu singură nu am cum ieși (nici o putere psihică, sufletească nu are forța de-a rupe legăturile astea), chiar dacă uit des asta. Dar pe Dumnezeu cum să-L chem, cum să mă duc lângă El și cum să plâng mereu? O fac când mă doare sufletul tare și simt suflarea de gheață a căderii, a îndepărtării de Dumnezeu. Dar când se-ntâmplă asta? Mereu? E fiecare zi a mea (sau măcar un ceas, măcar câteva minute ale zilei) cu totul și cu totul ale Lui? Deloc. Mă rog căscând, cu mintea aiurea. Îmi amintesc unde sunt, în fața Cui stau și totuși, rămân la fel, amorțită, anesteziată, mințită, amăgită, amânată (de către mine doar?). Știu că rugăciunea din buze și cu mintea aiurea este urâciune în fața lui Dumnezeu (sau, cum spunea părintele Antonie Bloom „dacă tu nu ești atent la cuvintele rugăciunii tale, de ce ai vrea să fie Dumnezeu?”), dar dacă și pe asta o las, voi fi mai vie, mai trăitoare? Cu siguranță nu. Nu vreau să cad în formalism, dar măcar și datorită faptului că mai pun stavilă lenii, că mă împotrivesc (chiar dacă cu rezultat jalnic) la a face „ceea ce-mi vine”, cred că-i mai bine decât nimic. Îmi dau seama că atât de mult îmi doresc „o magie”, un hocus-pocus. Adică să spun două, trei rugăciuni (să „spun”, nu să mă „rog”) și deodată să am parte de ceea ce se dobândește cu mult efort, ba chiar, spune Mântuitorul „cu de-a sila”.
Săptămâna trecută a zis mama: „Aș vrea să mergem undeva de Paște.”. Am dedus că-i vorba despre ea și P. și-am întrebat: „Unde vreți să mergeți?”, „Nu știu, undeva în A., la o pensiune.”. Am căutat pe internet, găsit, sunat și spune mama la telefon „Aș dori o cameră cu trei paturi.”... Nu m-a întrebat dacă vreau să merg, a hotărât ea (nu știu de ce). Nu am putut să spun că nu vreau să merg, nici măcar să-i spun c-ar fi trebuit să mă întrebe dacă vreau sau nu să merg cu ei. Cum să-i spun nu, cum să stric echilibrul fragil și aparent?... Asta a fost joia trecută. Am plecat înciudată pe mine, pe neputința mea, pe ne-voința mea de-a rupe cercul, pe căldicelul pe care l-am ales mereu... Seara urma să merg la Al-Anon. Am stat în prima parte a întâlnirii gândindu-mă că merg degeaba, că e monoton și că suntem doar câteva femei care schimbăm păreri, citim texte, pașii etc., dar nu se întâmplă mai nimic. Și, în discuție, am spus și despre întâmplarea asta cu mama și despre ciuda mea că-s o cârpă și altele. La care o doamnă îmi spune: „asta-i din mândrie”. M-a surprins și-apoi bucurat. Cu propoziția aceea s-a născut o nouă discuție, vie, aprinsă. A fost ca un răspuns la gândurile mele despre Al-Anon și monotonia lui! Și într-adevăr, era și mândrie acolo: „Cum adică, eu (EU!) nu am putut?”. Un fel de-a nu accepta că nu pot, de-a nu accepta că sunt ceea ce sunt și nu ceea ce-ar trebui sau mi-aș dori...) și m-au liniștit puțin cuvintele altei femei: „Vindecarea nu-i de azi pe mâine, instantanee. Nu-i nici într-o lună, nici într-un an. Ca și programul Al-Anon, e o luptă ce-o duci toată viața.” .Dar eu vreau rezultat „acum”, căci „eu m-am săturat” etc... Știți sloganul... Și totuși, nu ar trebui să fac ceva? Oare nu știu răspunsul? Rugăciunea. Doamne, ajută-mă! Și la asta, sau mai ales la asta, că-i cel mai greu lucru mie, cel mai puțin accesibil. Cum s-ar fi putut împăca rugăciunea curată cu minciuna? Azi am mers iar la mama, s-o ajut la curățenie. Bine-nțeles că și-a luat berile zilnice și le-a desfăcut pe rând. Am stat cinci ore la ea, după cinci ore avea deja ochii roșii... Reacția mea: iritare, mânie, revoltă (ne-exprimate în vreun fel). A venit și P. de la lucru, a văzut-o, i-a zis că miroase a alcool, iar mama i-a servit replica cu „lupul moralist” (și lui îi plăcea să bea în tinerețe). Apoi i-a spus (cu ironie) despre ochii roșii. Mama a spus că-i de la machiaj. Mai mult și mai adâncă decât alcoolismul, boala ei este negarea. De fapt, alcoolismul este doar una din manifestările negării, cred... și, ca și până acum, mi-am dorit să plec, cât mai repede. Ieri și azi citisem pe site ultimele mesaje și atât de bine mă încadrez în tipar: „Eu credeam că lipsa de energie cu care plecam se datora faptului că ei mă secau. Dar era de fapt efortul meu de a mă sustrage realității.”. Da, eu vreau să fug, să nu mai văd (De ce? Că mă doare. Mai apoi se naște altă întrebare: de ce să mă doară? Din masochism? Cred că aici mă împotmolesc și nu înțeleg suferința așa cum știu (din cele ce-am citit) că trebuie înțeleasă... Sau o înțeleg dar vreau „calea ușoară”. De fapt, asta e. Și de ce? Din aceeași minciună și amăgire de la începutul începuturilor...)
Am luat săptămâna trecută Labirintul codependenței de la mama. Am văzut c-a pus-o în bar, la mine-n cameră (să nu fie la vedere!), că refuză să citească și, ca atare, am luat-o. Mi-e mai ușor să citesc de pe hârtia tipărită decât de pe monitor. Am ajuns la partea a cincea: „cele zece etape ale procesului de însănătoșire”. Greu, greu... așa sunt eu, leneșă/delăsătoare... Din categoria „mă aprind ușor, mă sting repede”, ca și sămânța căzută în pietriș (pietriș e inima mea, mai multă piatră, puțin pământ). De s-ar îndura Domnul și de mine, să nu mă piardă, să nu mă lase să mă pierd... mă gândeam, când a fost cutremurul în Italia, că la fel de bine ar fi putut să fie în România, în Tm., „pe nepusă masă” și să fiu între victime. Sau, de ce cutremur neapărat? Poate fi accident de mașină, poate fi orice. Și-așa-i: pot muri oricând, și-n ora următoare. Dacă s-ar întâmpla asta, ce-o să se întâmple cu sufletul meu? Unde o să meargă? În iad? În rai? Dacă mă gândesc la asta, la clipa morții ce-ar putea fi în următorul ceas, mă îngrozesc, căci numai păcate văd, numai nedreptate, chiar „am iubit nedreptatea”, am trăit în minciună, nu în Adevăr, rugăciunile mele au fost cel mai ades reci și interesate, cum spunea tot Antonie Bloom: „Noi vrem ceva de la El (de la Dumnezeu), dar nu pe El Însuși”. Nu așa sunt și eu? Nu îmi va spune Dumnezeu că „nu te cunosc pe tine”?... De-asta spunem atât de des „Doamne miluiește”, nu ne putem mântui prin nimic al nostru, ci doar prin Mila Domnului. Dar dacă sunt oameni care nu se mântuiesc, înseamnă asta că Dumnezeu nu s-a milostivit? Sigur nu. Dar atunci de ce? C-a fost respinsă mila Lui de către om cu bună știință? Dar cei ce trăiesc „ca și cum nu ar ști”? Eu unde sunt? Cum sunt? Tot mă caut... și tot sper că totuși nu sunt sau n-am să fiu mereu cu spatele la Dumnezeu, c-o să pricep cândva cu toată viața mea că rugăciunea nu e o datorie, ci ceea ce ne ține vii, că-i chiar Relația între mine și Dumnezeu.
Vă-mbrățișez cu drag și nădejde,
Co.