Îmi iau ursulețul la piept și plâng

Versiune tiparTrimite unui prieten

După săptămâni de pauză în care a predominat senzația că am nevoie să integrez toate cele ale sesiunilor de dinainte, aseară târziu am luat cuminte materialul sesiunii a șaptea și am început să citesc. Nu am trecut de prima pagină. Ajunsesem deja la concluzia și convingerea că eu nu pot ierta singură. Și îmi ziceam că nu pot pentru că mare și perfectă trebuie să îți fie iubirea, ceea ce eu nu am, însă Dumnezeu da. „Vino, Doamne, și fă Tu în mine și cu mine ce eu am tot încercat să fac fără Tine, sau încercând să Te transform în sluga dorințelor mele care mă afundau și mai mult în suferință și nedumerire! Vino, Doamne! Iată, mă dau în mâinile Tale care m-au zidit și Te rog, învață-mă să fac voia Ta! Sunt gata să Te ascult! Ajută neputinței mele!” Citesc rugăciunea asta de mai multe ori. Zâmbesc cu lacrimi. Mă întorc acasă! (…?) Dar nu e pe deplin… de ce? Am mai început o dată sesiunea asta și nu am trecut de această rugăciune. …Nu e pe deplin! Citesc mai departe, poate aflu de ce. E o împotrivire, dar parcă nu asta e cel mai important. Mânie?... Nu! „De ce mi s-au întâmplat mie toate astea?” …Nu! Frică?... Este frică, Maică dragă! E o frică de doare fizic. Începe să mă doară stomacul, apoi nu mai pot respira. Merg și mă spăl pe față. Deschid fereastra să respir. Și frica e atât de mare încât mecanismele mele primare de apărare funcționează chiar atunci, instant: atenția mi se îndepărtează de la ce făceam și „uit” că asta făceam. Din toate cele ce am „scos” pe parcursul Seminarului mi se pare că frica asta e cea mai… copleșitoare. Îmi vine de câteva ori să fumez. (Cum nu am pățit-o așa de intens și automat la alte sesiuni) „N-ai să fumezi! Vei suporta să treacă toată frica asta prin tine și să o simți! Nu o vei mai înfunda în adâncul tău! Nu o vei mai nega de data asta și totodată pe tine însăți!”. Și începe să curgă! Nu știam cât de tare doare frica! Nu știam cât de frică mi-a fost toată viața! Nu știam cât de frică i-a fost copilului neajutorat! De atâtea ori!
...
Îmi iau ursulețul la piept și plâng sub pătură. Câți ani am? Vreo șase, șapte. Cândva, pentru mine, Dumnezeu nu a fost acolo! Am înțeles eu după eveniment. Dumnezeii mei de atunci, părinții mei, nu doar că nu au fost acolo, însă… nu am înțeles mai apoi nici dacă mă iubesc sau nu. Știu că oricând se poate întâmpla ceva rău cu mine. Să rămân fără slujbă, fără casă, sau mai rău. Și la cel mai micuț semn că una din asta se va întâmpla, mie deja mi-e frică: voi fi singură și nu voi înțelege dacă sunt iubită sau nu! Voi înclina să cred că nu.
Paradoxal mi se pare faptul că am avut locuri de muncă cu risc; oamenii care mă cunosc cred despre mine că sunt puternică și… curajoasă. (?!!!) Iar mie în acest timp îmi era de fapt… foarte frică. Îmi este. Stări de sublim pot atinge în absența unui pericol. Mai aproape de Dumnezeu mă pot simți, în situații „normale”. Pe măsură ce un risc sau un pericol, real sau mai puțin, se apropie sau e aici, ultima „redută” care pică este gândirea magică. Înainte de asta… este într-adevăr curajul, și aici reușesc să însuflețesc atât de natural și pe cei din jur. Când riscul și pericolul persistă și mă înving, gândirea magică mi-e cântecul de lebădă cu care mă retrag în izolare de unde sufăr intens de frică. Dacă mie mi se întâmplă ceva rău, e doar din vina mea și trebuie să mă descurc singură și neiubită. De altfel dacă aș fi fost iubită nu mi s-ar fi întâmplat. Și trebuie să fac lucrurile perfect… Libertate! Persoană! Să fim serioși! Sunt precum un animal. Dacă a atins butonul ascuns va fi doar din vina lui și va fi electrocutat. Și îmi consum ceva din viață pentru a cartografia butoanele ascunse. Și… unde începe și unde se termină grămada? Sau care ar fi diferența între vină și responsabilitate? Ah, dar ce? Era vreo diferență?!
Mi-a spus Maica cândva: „El a fost cu tine și a suferit cu tine.”. Credința asta la mine încă nu a ajuns. Doar am ținut-o minte. Pentru copilul din mine lucrurile stau îngrozitor de… simplu: e ceva rău cu tine, și datorită acestui „rău” tu faci și pățești lucruri rele și îngrozitoare prin care ești pedepsită să treci fără sprijin, suport și dragoste! Singură! Plătește dacă ești rău! Iar perfectă nu voi fi niciodată. Doar îmi voi irosi viața încercând să fiu. Iată din ce îmi vine împotrivirea! Și dacă mă uit la viața mea ca la un drum, este un drum pe care merg cu frică și cu spaimă de momentele sigure de „pedeapsă”. Și acum înțeleg de ce după, să spunem, o zi în care lucrurile s-au întâmplat fericit sau normal, eu am tendința de a mă izola și amâna următorul pas pe drum: pentru că dacă acum a fost pasul fericit, mâine poate fi pasul pedepsei. Și nu mai vreau!!!! Nu mai vreau și nu mai suport.
…Oare cum se demontează o credință falsă? Și de unde îmi iau credința că acea credință este falsă într-adevăr? Un ultim gând rațional îmi șoptește să întreb.
N.N.

Acum trăiești acea moarte care duce la Viață! Murind de frică, acceptând să mori de frică mai degrabă decât să alegi soluțiile gândirii magice, vei birui! Dar nu singură, ci cu Domnul! Strigă-L, cheamă-L pe Nume, binecuvântează-L, încearcă să-L asculți pe El cum a fost și este cu tine... și caută-L Acolo unde este Viu și unde te așteaptă să ți se dea ca Mâncare și Băutură și să te învețe un alt fel de a fi, felul Lui de a fi. Acest fel al Lui de a fi e unul liber față de durere și moarte, e unul care e iubire! Pentru asta te-ai născut! La asta încerc să te conduc și eu cu acest dureros Seminar!

Da, e ceva rău cu tine, cu mine, cu noi, cu oricine trăiește fără Dumnezeu și fără puterea pe care ne-o dă ca să fim ca El. Alt rău nu există! Când vom alege să fim cu El, în El, așa cum ne învață și ne cere El, tot răul va deveni amintirea vremurilor în care cineva, sau noi înșine, ne ținea departe de Viață și de Bucurie! Și vom plânge cu cei ce sunt încă acolo și vom cere de la Dumnezeu și de la Sfinții Lui ajutor ca să-i slujim, cum vom putea și cum ne va lumina El, pe cei ce încă mai umblă pe drumurile acestei lumi, sprijiniți doar de ursulețul lor de pluș...

O credință este falsă, copila mea, când nu e încredere în prezența, lucrarea și iubirea lui Dumnezeu făcute accesibile nouă în Biserica Lui. Alegând să te lepezi de credințele care ți-au adus atâta chin până acum, lepădând felul vechi de a fi și făcând ce te învață El, și participând la Viața Lui dată nouă, vei descoperi, vei trăi Adevărul și Bucuria așa cum trăiești acum frica! Altă Cale nu există, om drag! Orice ameliorare psihică, magică sau științifică, e trecătoare, mincinoasă și păguboasă... Dar până nu descoperim asta pe „pielea noastră” nu ne îndurăm să renunțăm la sărmana noastră plăcere de a fi victimele întunericului acestei lumi...
Cu dragoste și încredere,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar