Relația mea cu Dumnezeu a trecut prin multe schimbări anul acesta. Întâi m-am trezit că aveam o concepție greșită despre Domnul. Deși susțineam sus și tare că dacă ar fi să-L definești pe Dumnezeu printr-un singur cuvânt acesta ar fi dragoste, în realitate nu simțeam asta. Proiectam asupra Domnului toată relația mea bolnavă cu tata și de fapt îmi era frică de El, așa cum îmi era de tata. Așteptam să mă pocnească la propriu pentru toate „scăpările” mele. Și când mi se întâmpla ceva rău luam lucrurile ca fiind pedeapsa Domnului pentru prostia făcută ieri/azi/acum. Și când mă așezam în fața icoanei și o priveam și voiam să spun „facă-se voia Ta în viața mea” simțeam că mă sufoc, că îmi vine să o rup la fugă, că așa ceva chiar nu pot face (tocmai voia Lui!).
Am început să mă trezesc când am început să lucrăm pasul doi la Al-Anon. Dar am înțeles foarte bine purtarea de grijă a Domnului și faptul că nu gândeam sănătos la întâlnirea, de la Al – Anon, cu Ieroschimonahul Teofan. Faptul că Domnul rămâne cu noi indiferent ce cale alegem noi, că vine cu noi și dacă noi alegem să mergem în iad și că rămâne lângă noi acolo așteptând să apară o fantă pentru a ne putea mântui m-a șocat. Așadar Dumnezeu nu e supărăcios, nu pedepsește, nu se răzbună și în fond e chiar iubire!
A urmat o perioadă de mai multe luni în care nu mă mai puteam opri din a mă minuna ce Dumnezeu minunat avem. Vedeam ce minunat lucrează în viața mea și mă opream adesea în fața icoanei și mă adresam Lui: „Minunatule”! Am început cam tot în acea perioadă să am încredere în binecuvântare și să încredințez cam tot ce apărea incomod în viața mea. Mai prost mergea acceptarea, în rest totul părea ok. Tot atunci am avut curaj să spovedesc concepția mea greșită despre Domnul. Și tot atunci i-am spus părintelui despre tentativa tatei și bănuiala că stările mele sunt consecința fricii. Am plecat „zburând” de la spovedit! Auzisem persoane care spuneau că „zboară” după ce se spovedesc, dar eu nu știam ce înseamnă asta. Atunci însă cred că am aflat! Era ca și cum mă născusem din nou!Așa că nu mică mi-a fost mirarea când am auzit-o pe Maica spunând că starea asta în care Îl vedem pe Domnul doar ca fiind minunată, e o stare pietistă, o stare psihologică și că duhovnicește nu e bună și că trebuie să ieșim din ea. Cum?? Când totul părea așa de minunat cum să ies din asta când de abia m-am bucurat și eu un pic?!? Nici n-am știut cum, nici nu m-am îndurat să ies atunci. Nici cu seminarul n-am mers mai departe. Până într-o zi când eu credeam că am neapărată nevoie de ceva și Domnul nu m-a ajutat să-mi împlinesc nevoia urgentă. Abia mă mai puteam uita la icoană. Îmi aminteam cum înainte mă adresam Lui cu „Minunatule” și acum nu-I mai puteam spune așa. Parcă s-a rupt ceva în mine. N-am înțeles prea bine ce, dar a urmat o perioadă (scurtă) în care mă rugam doar automat - dacă o făceam! Cam tot atunci am început să fiu conștientă că, deși Domnul e prezent activ în viața mea, eu stau cu spatele la El. Și tot atunci mi-am dat seama că fac o grămadă de gălăgie când mă rog, că dacă Domnul ar vrea să-mi spună ceva eu nu am cum să aud pentru că doar eu vorbesc. Și deși am conștientizat asta n-am încercat niciodată să stau tăcând în fața unei icoane. Nu știu de ce.
Și a mai fost ceva cu adevărat minunat. Tema cu transformarea oricărui gând de judecată în rugăciune. După câteva zile de strădanie m-a luat așa din senin un dor... N-am înțeles la început ce m-a apucat. Mi-am dat seamă că mi s-a făcut dor de ceva, dar acel ceva nu era nici duhovnicul, nici casa, nici persoanele sau locurile dragi mie, ci m-am trezit spunând pur și simplu „Mi-e dor de Dumnezeu! Mi-e dor de acasă! Acasă din inima mea, acolo unde ar trebui să mă întâlnesc cu Domnul!”. M-am speriat un pic la început. Am crezut că o luasem razna, dar m-am bucurat când ați spus că știți despre ce vorbesc. Am rămas o vreme cu nostalgia acelui dor care nici n-a mai apărut, nici…
Cred că atunci m-am apucat iar de seminar și am mers trei sesiuni continuu – sesiunea și săptămâna. Și tot atunci mi-am dat seama că tot ce i-am încredințat Domnului (într-o anumită problemă) El chiar a luat la cunoștință și a lucrat. Și m-am mai minunat și de faptul că deși noi, oamenii, suntem așa de diferiți și chiar de intrăm în conflict unul cu altul și chiar dacă unul e mai vinovat ca altul El stă acolo cuminte în icoană și doar ne privește cald și nu vine vijelios, nici să pedepsească sau să lovească pe cel vinovat, nici să-l ia în brațe sau să-l ia de urechi pe cel mai puțin vinovat, nici nu arbitrează conflictul acordând cartonașe roșii. El lucrează pur și simplu altfel… Cum? Încă nu știu! Dar mi-a fost clar că nu lucrează când vreau eu, cum vreau eu, că nu face dreptate după mintea mea. Că lucrarea Lui e foarte delicată și dacă nu sunt atentă nici nu o văd... Poate și pentru că sunt prea ocupată cu exclamațiile că avem un Dumnezeu minunat, că ne iubește deopotrivă de mult și pe cei mai mult vinovați și pe cei mai puțin vinovați.
Și cu toate astea a urmat o perioadă când am murit de frică și încă mi-e frică (deși mi-a mai trecut un pic). Văd clar că nu m-am încredințat deplin Domnului. Că deși am experiențe anterioare în care a lucrat frumos cum a vrut El și chiar mi-a fost bine (chiar dacă lucrurile nu s-au aranjat cum am vrut eu sau cum credeam eu că e mai bine) eu tot ezit să mă las total în voia Lui și voia Lui să lucreze în viața mea. M-am trezit strigând disperată la sfântul meu ocrotitor în ziua prăznuirii lui că vreau să-mi facă vânt, să mă arunce în brațele Domnului. De ce eu singură nu pot/nu vreau să sar? Nu știu exact ce mă împiedică (sabotoarea din mine? dependența de control?). Cred totuși că încă mi-e frică pentru că indiferent ce fac nu am certitudinea că e bine și nici nu am măsură pentru cât de rău greșesc. Dar sunt ore întregi când nu mă gândesc la Domnul, când uit sau mi-e lene să–L chem. Și mă revoltă indiferența și nesimțirea mea față de Dumnezeu, dar o practic cu mare spor (inclusiv când îmi fac canonul!). Și mă doare că ratez o mulțime de ocazii de a mă bucura. Că nu mă bucur când am toate motivele să o fac, când în jurul meu e pace și frumusețe!
Și mai este ceva, în ultima vreme. De când încredințez Domnului dimineața pe D persecutor, pe D judecător și alte „cliente” de genul acesta am început să conștientizez într-un mod foarte dureros aproape toți „porumbeii” care-mi zboară din gură. Înainte îmi dădeam seama după perioade de timp mai lungi când lucrurile se consumau că am greșit în cutare moment pentru că am intrat în rolul de persecutor. Acum îmi dau seama că sunt în rol în momentul când iese porumbelul și nu mai am cum să o dreg. Și intru așa de des în rol! Și asta o fac de o viață, dar abia acum mi s-au deschis ochii să văd cum sunt cu adevărat! Și e cumplit! (știu că asta e expresia preferată a codependenților, dar pe mine chiar mă doare și mă înnebunește treaba asta!) Nu e vorba că nu accept că sunt persecutor și judecător, ci văd cât rău fac celor din jurul meu și mie. Și cu cât conștientizez mai tare cu atât devin mai frustrată și-mi vine să nu mai deschid gura. Nu e suficient că nu-mi doresc să fie persecutor! Devin persecutor de multe ori și gratis și asta doare și mai rău.
Cam atât. Nu știu dacă despre asta trebuia să scriu. Oricum multe din cele scrise le știați deja de la întâlnirile Al-Anon. Îmi cer iertare dacă v-am obosit, dar eu așa am crezut că e mai bine. Și oricum vreau cu toată ființa mea să ajung mai repede la sesiunea opt să mă învețe Domnul iertarea Sa în adevăr pentru că simt că nu mai pot trăi fără iertare.
D cel mic