Tot de ceva vreme mi-a îngăduit Dumnezeu să meditez asupra realității faptului că sunt „vrednică de toată osânda și munca”.
Spuneam într-una din primele scrisori pe care v-am trimis-o că nu mă pot „convinge” de această realitate; a fost unul dintre „secretele rușinoase” bine ascunse în inima mea, asupra căruia nu mă puteam dumiri pentru că, judecând a fi o impietate chiar și venirea acestui gând, nu am stat niciodată să văd ce vrea să-mi spună.
Dar uite că „urâtul” din mine vrea să-mi zică de fapt ceva. Pe acolo cred că încearcă să intre de fapt smerenia, pentru că pe acolo observ neputința mea de a percepe cu realism (acel realism despre care vorbește părintele Rafail) nimicnicia mea pe de o parte, și ego-ul meu suficient de cealaltă.
Acolo am văzut că suficiența mea vine din acea comparare cu celălalt, acel fariseism al lui „uite, Doamne, eu fac și aia, și aia, și aia, nu ca el, care de fapt, el e vrednic de toată osânda și munca”.
Și încep să văd că, de fapt, această nimicnicie nu se oprește, că, făcând lumină într-un colțișor, se luminează o parte mai extinsă, ca la joculețul acela Minesweeper, din meniul aproape oricărui calculator. Uite așa, găsesc și eu că încercând să luminez dau peste... nimic și această nimicnicie nu e o falsă idee și falsă prezentare a mea însămi... divaghez puțin ca să spun că întotdeauna i-am judecat cumva pe marii asceți auzind că ei își spuneau în diverse feluri: „vierme”, „putregai” - întotdeauna am crezut că trebuie să fie un pic de paradă în asta, cum să poți ajunge la această conștiință când ești om, când vezi că în jurul tău se întâmplă minuni, că tu ești cel prin care se fac acele minuni, cum să nu accepți că ești totuși cineva. Și totuși, iată, încep să-i înțeleg. Nu că aș fi smerită - nu mă văd nici vierme, nici putregai - dar văd că prin această „luminare”, încet, încet, nu mai rămâne nimic din mine. Adică, luminându-se, e ca atunci când îndrepți o lanternă în întuneric și vezi că nu e... nimic. Și văd că aici nu e nimic, acolo nimic, nimic, nimic... oriunde îndrept privirea, nu rămâne nimic. Iar acest „nimic”, neluminat, spune că „eu sunt”. Ce minciună poate fi mai mare ca asta? Acest nimic spune „eu pot”. Câtă înșelare! Și uite că Domnul ne lasă să spunem asta. Ne îngăduie să ne înfumurăm. Ne așteaptă.
Și văd din ce în ce mai clar că eu nu pot face nimic, că dacă vreau într-adevăr să văd slava lui Dumnezeu trebuie să-L las, într-adevăr, pe El să lucreze. Inclusiv cu mine, acum. Și cu cât Îl las mai mult pe El să lucreze, cu atât descopăr că atunci când „pot eu” ceva, atunci stric de fapt. Și orice am făcut „eu” în toată viața asta a mea, ca revers a tot ce ar fi trebuit să las pe Domnul să lucreze mă face vrednică de toată osânda și munca. Și cu cât văd mai mult frumusețea lucrării Lui, cu atât văd că acest „eu” al meu, deși mă hotărăsc în fiecare clipă să pun început bun, tot face orice să împiedice lucrarea minunată a Duhului.
Mă întrebam, ascultând un răspuns de-al părintelui Rafail, de ce zice el să ne ținem bine atunci când dă Domnul să ne vedem cu realism, că atunci deznădejde. Eu încă nu mă văd cu realism, știu asta pentru că încă mă ține Domnul și nu primesc decât o înțelegere a mea; a mea pentru mine: știu că sunt vai de capul meu, bolnavă, dar e în inima mea această bucurie, recent descoperită, a psalmului 138, această nădejde: „Cercetează-mă, Doamne, și cunoaște inima mea; încearcă-mă și cunoaște cărările mele și vezi de este calea fărădelegii în mine și mă îndreptează pe calea cea veșnică.” Văd că psalmul acesta are o ritmicitate cu care-mi revine în minte. Dar de fiecare dată cu alte semnificații parcă, deși cuvântul unic prin care l-aș putea descrie e tot „nădejdea”. Nădejdea că Domnul îmi va descoperi tot ce va fi nevoie până la acel realism, că El mă cunoaște și știe în infinita Lui delicatețe ce și cum am nevoie.
Am această bucurie că e cu mine, că mă vrea, că „Tu ai cunoscut șederea mea și scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe” și că indiferent de aspectul „exterior” al împrejurărilor vieții, toate vor fi cu același scop, acela al mântuirii mele, al arătării slavei Lui, iar viața mea a devenit doar o emoție a descoperirii. Cred că prin fiecare om care se lasă găsit de El, se arată slava Lui. Și în acest nimic pe care îl descopăr poate veni Domnul și spune, din nou, „să fie!”.
Cr.