Ieri am avut o zi proastă (săraca zi, nu a fost proastă deloc, dar așa am perceput-o eu). O zi din aceea pe care nu are rost să o mai descriu.
Spre seară m-am mai luminat puțin. Și în timp ce-mi făceam rugăciunea mi-a venit un gând. Că deși acum stările depresive sunt la fel de rele ca și odinioară, există ceva diferit. În primul rând că nu mai sunt un bloc, nu mai e o stare continuă, sunt și goluri de rău care lasă binele (normalul) să intre. Dar nu e numai asta. Chiar și zilele rele sunt cumva îndulcite, asta am simțit de la începutul „crizei” actuale, dar aseară cred că am înțeles mai mult în ce fel. Nu mai e senzația aceea de frig continuu, de răceală, de înghețare. Că nu mai sunt singură, că acum este și Dumnezeu în stările acestea ale mele, asta realizasem poate cu câteva săptămâni în urmă. Dar „spargerea” senzației de răceală m-a dus înapoi în copilărie, la momentul când am simțit-o prima dată, când mă certau ai mei și am înțeles că nu are și nu a avut nimeni nicio vină.
Singura adevărată problemă este că din familia noastră a lipsit Dumnezeu care să „încălzească”, să „dezghețe”. Și dintr-o dată am simțit că mi s-a luat o piatră de pe inimă, am simțit că îi pot ierta pe ai mei, știind că de fapt și ei sufereau de o lipsă. Toate strădaniile părinților de a fi buni părinți și a copiilor de a fi buni copii, dacă nu au și „ingredientul” principal, pe Dumnezeu, pot să eșueze. Uneori mai rău, uneori mai ușor, poate și pe măsura lipsei și a materialului membrilor ei.
Este ca și când Dumnezeu a luat această „vină” asupra Lui din nou și m-a ușurat de toată apăsarea pe care o simțeam văzând că nu pot să iert. Am început să plâng ușor și ușurător.
Poate însemnă aceasta un început de „a ierta”, sau e doar o păcăleală?
Vă atașez și niște gânduri la sesiunea a șaptea scrise cu câteva zile în urmă, și recitind văd cu uimire că astăzi am primit și un răspuns la întrebările pe care mi le puneam acolo referitoare la control.

Vă sărut mâna cu drag,
A.

Sesiunea a șaptea – o surpriză pentru mine

Mai întâi pentru: „Acest dar al lui Dumnezeu este Însuși Dumnezeu venit la noi, în noi, ca să fie cu noi, în această viață care nu este darul Lui așa cum mi l-a făcut la Creație, ci moștenire de la părinții și strămoșii mei.”
O mirare, o breșă în zidul de vinovăție, de „așa sunt eu”, pe care mi l-am construit poate. Această viață nu este darul Lui? Deși mi-e greu să accept (de ce, Doamne, îmi e atât de greu să accept ceva ce de fapt m-ar ușura?). Mi-e mai ușor să accept că sunt o greșeală, sau că am devenit o greșeală, prin propriile mele „puteri”. Dumnezeu m-a făcut bine, dar trebuia ca și eu să fac ceva ca să mențin și să cresc acest bine. Și eu nu am făcut și de aceea sunt aici. Asta îmi este mult mai ușor să accept pentru că îmi confirmă părerea despre mine, oricât ar fi ea de distrugătoare.
Oare este aici ceva din acel control pe care toți cei de lângă mine îl văd numai eu nu? Că poate inconștient îmi doresc să controlez o situație care mă ține în fundul iadului? Sau că dacă măcar aș fi devenit ceea ce sunt numai prin „puterile” mele ar fi însemnat că eu am controlat asta, oricât de rău a ieșit? Nu știu. Încă nu știu. Dar faptul că descopăr și factori care nu țin de mine mă uimește. Fac ochii mari de mirare, dar privirea e încă circumspectă. Oare? Și parcă vocea aceea care mă controlează îmi spune: nu te amăgi!
Cealaltă surpriză a fost că am constatat că într-un fel sesiunea aceasta am mai făcut-o, deși atunci când am făcut eu Seminarul, nu aceasta era sesiunea a șaptea. Dar am mai făcut-o, sau mi-a fost făcută, ca un dar minunat, în noiembrie, când Dumnezeu mi-a pus în mână cartea aceasta, Taina Suferinței. Și mai ales m-a făcut să o citesc și să o accept într-un fel care efectiv m-a surprins, pentru că îmi cunoșteam fuga și oroarea de orice fel de suferință. Dar era nevoie să revăd aici fragmentele respective și să citesc și comentariile, pentru că altfel aș fi crezut că încă sub influența zoloftului (îl întrerupsesem în octombrie doar) am avut atunci acea „revelație”. De fapt chiar fără ghilimele, a fost și se confirmă acum, o revelație. Că suferința este o binecuvântare, că poate fi și mângâietoare în același timp cu amar-dureroasă, că Dumnezeu nu vrea decât să ne vindece folosind metode homeopatice (ce comparație extraordinară!), folosindu-se chiar de relele noastre, chiar de bolile noastre, chiar de patimile noastre. Nu vine cu o pastilă din afară, „uite aici, asta e să-ți treacă depresia”.
Atunci însă, deși am simțit că pătrunde această înțelegere dincolo de minte, ba chiar sărind peste ea, direct în inimă, m-am tot întrebat de ce simt asta. Că doar ce știu eu ce e suferința? Am simțit cumva că deși am suferit ani buni în mod sec, parcă această suferință nu este cea de care vorbește părintele în carte. Însă tot atunci cred că mi-a venit în minte/inimă o rugăciune: Doamne, primește Tu ca o jertfă această suferință seacă a mea în care mai întâi nu Te-am chemat (nici nu știu dacă Te ignoram sau eram supărată pe Tine, cred că mai degrabă Te ignoram), din care mai apoi Te-am exclus (ale mele sunt ale mele, ale lui Dumnezeu sunt ale lui Dumnezeu, n-au nici o atingere) și în care abia acum Te rog să fii cu mine. Și știu, Doamne, că nici nu e nevoie să Te chem, trebuie doar să Te accept, să-Ți deschid și să Te las să intri. Ai fost acolo mereu așteptând.
Dar chiar dacă ce am simțit atunci a fost probabil o adiere de har, au fost înțelegeri care mi-au venit nu din mine, cu siguranță, le-am acceptat ca pe un dar făcut din greșeală mie. Regăsind acum toate acestea cumva din interior, din interiorul unei suferințe pe care pentru prima dată nu o mai simt seacă, le accept ca pentru mine, ca și pentru mine.
Doamne, fii binecuvântat în ceea ce trăiesc acum și învață-mă, ajută-mă să nu mai ascult alte voci decât pe a Ta!