Draga mea Maică,
Am ajuns la final și răsuflu ușurat pe de o parte. Pe de altă parte s-a deschis un nou câmp de bătălie. Pot să spun cu certitudine că s-a încheiat o etapă foarte importantă din viața mea. Lucrurile dureroase, întrebările, sentimentele, icnetele și răbufnirile care mocneau în adâncul sufletului meu, dar mai ales revolta mea înăbușită împotriva „Dumnezeului nedrept” au luat sfârșit, odată cu sesiunea a șaptea. Acolo a fost ca o explozie de lumină, de ușurare, mai ales de ușurare și bucurie pe care le-am avut, pentru că atunci s-au clarificat toate. Ce am descoperit m-a bucurat, dar m-a și durut. A fost o bucurie cumva dureroasă sau o durere cu o anume dulceață în ea... oricum e greu să pun în cuvinte. Concret, m-am trezit că nu ceilalți au fost problema, nu părinții, nu profesorii, nu colegi, nu soția, ci EU-l meu umflat de mândrie și de părere bună de sine. E adevărat, sunt traume din trecut. Am o doza mare de codependență și abia aștept acum să încep lucrarea la acest capitol. Dar bucuria cea mai mare este că nu mai simt nici o ranchiună față de nimeni. Când mă gândesc la părinți, acum simt milă. Sunt conștient însă că vrăjmașul îmi va mai aduce aminte de greșelile lor, dar ce contează dacă acum e lămurit și clar totul. Acum îi iubesc și mă rog pentru ei.
Problema cea mai mare acum, este la mine. Aici sunt piedicile mari. Și mai ales în părerea mult prea bună pe care mi-am creat-o despre mine, în fuga de durere spre plăcere pe care am căutat-o mereu, în direcția greșită în care am cautat pacea sufletească bazându-mă mai mult pe puterile și pe eforturile mele. De fapt ce am descoperit este că eu nu L-am cunoscut niciodată pe Dumnezeu. Eu am lucrat totul după părerile, ideile și dorințele mele. După închipuirea mea. Am lucrat totul din frica de durere, de a fugi de pedeapsă. Nu pentru că L-am cunoscut pe Dumnezeu și să nu-L supăr. Când greșeam și făceam păcatul, mă cuprindea, exact așa cum spune în sesiunea a șaptea, deznădejdea și mă supăram fiindcă îmi stricam buna părere despre mine. Pentru că eu plecam cu pornirea și ambiția că EU pot să devin drept, EU am capacitatea și știința de a mă corecta și mă durea îngrozitor să văd că de fapt acest EU e un neputincios prostănac grozav...
În mândria mea, să știți că am pus la îndoială la un moment dat Seminarul. De aceea a fost așa un decalaj de mare. Și a trebuit să mă învârt o vreme în jurul cozii ca să-mi dau seama că nu am nici o scăpare. Ori mă vindec, ori mă întorc și cad mereu în hazna...
La sesiunea a șasea aș putea să spun că de fapt exista o singură piedică: aceea a împăcării mele cu mine însumi, cu viața mea. Pentru că muntele de mândrie din sufletul meu are nevoie de încă multă dinamită a Duhului Sfânt pentru a fi dărâmat. Însă și aici îmi dau seama că nu am de ce să nu mă iert. Pentru că de fapt Dumnezeu m-a adus în acest punct când a știut El că e momentul.
Cam atât am avut pe moment de spus. Restul simt nevoia să pun înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. Înaintea Lui, Care mă iubește atât, atât de mult.
Vă iubesc și mă rog din suflet Tatălui nostru pentru dumneavoastră,
P MC
Dragul meu copil și nu numai,
Mulțumesc mult pentru acest mesaj și pentru toată viața, durerea și lupta ta cuprinse în el și care au intrat în inima mea, acolo unde am fost mereu cu tine pe calea „venirii tale întru sine” din străinătatea în care ai fost alungat de felul în care ai fost „formatat” de evenimentele traumatice ale copilăriei și de deprinderile pătimașe inerente vieții fără legătura vie și conștientă cu Dumnezeul Cel Viu!
Ca de fiecare dată când cineva ajunge la acest punct după o înaintare onestă, chiar dacă și clătinată uneori ca hotărâre și perseverență, ceea ce primesc este, pentru mine, o nouă „lecție deschisă” despre cât de minunată și tainică este lucrarea lui Dumnezeu cu fiecare persoană în parte!
Binecuvântează s-o împărtășesc și cu prietenii noștri de pe site!
Acum, ești gata să pășești în liturghia lăuntrică a iertării și gata să împlinești cele ce-ți lipsesc acum. Până acum ai integrat cele trăite în povestea vieții tale care, acum nu mai are pagini lipsă. Cel puțin cele pe care le-ai rupt cu bună știință de frică și rușine că nu „erau scrise frumos”! Acum, vei practica transcrierea acestei povești în limba milostivirii și iubirii lui Dumnezeu pentru tine. Îi vei oferi acum Tatălui Ceresc această poveste a ta, ca pe o jertfă vie, cerându-I s-o transforme, cu lucrarea Duhului Său Cel Sfânt, în povestea împreună pătimirii Fiului Său cu tine pe cale, pentru a te face părtaș al Bucuriei pe care nu o va mai lua nimeni de la tine. De acum, ale tale vor fi și ale Sale de te vei îndura să jertfești plăcerea de a fi mândru, sau victimă, sau răzbunător, sau uituc... Jertfa aceasta, însoțită de o cât de scurtă „jertfă a laudei”, ca „Salvă Ție, Doamne, slavă Ție!” va pregăti locul venirii Sale în ale tale. Noi și noi aspecte ale vieții tale vor intra în poveste devenind, dacă vei binevoi, viața sfântului ce ești prin Botez și chemare!
Tot ce vei lucra de acum, în nesfârșita sesiune opt, va fi ceea ce ești pregătit să faci: „Restul simt nevoia să pun înaintea lui Dumnezeu în rugăciune”.
Cu dragoste și recunoștință,
Maica Siluana