Doamne-ajută!

Și la mine a fost mai greu cu biruințele, dar biruințele voastre, când le-am citit, mi-au dat mereu curaj. Deci fiecare biruință mărturisită duce la încurajare pentru cel care o citește și la biruința însăși.

Și eu cu E., ducem „lupte” din alea grele... Amândouă ținând tare la „oala ei”, cum s-ar spune. Dar printre supărări și bucurii, am descoperit printr-o mutare a atenției mele de la credința mea că i-am acoperit toate nevoile de bază și acum copilul se poate apuca de teme liniștit - mi-am mutat atenția asupra ei și jocului ei cu cățelul, în timp ce ea îmi spunea: Vezi, că Toto (cățelul) mă iubește și îmi și arată și tu nu mă înțelegi... Iar eu mă străduiam să înțeleg care e nevoia ei din acel moment și nu înțelegeam ce vrea de la mine, ce nevoie are copilul acesta? Mâncase de curând, stătusem împreună, avea tot ce-i trebuie... În timp ce îmi spunea, ea mângâia cățelul și cățelul, evident, se bucura de ea.
I-am spus Și eu te iubesc. Mi-a spus Știu, dar tu nu mă înțelegi... Apoi am coborât la ea și am mângâiat-o pe spate cum știu că îi place, și am îmbrățișat-o și nu am mai spus nimic. Apoi mi-a spus ea: Acum îmi arăți că mă iubești. Iar mai târziu mi-a spus că sunt așa de bună cu ea, și ea nu este recunoscătoare... Asta după ce ieri îmi spunea ce nepricepută mamă sunt... Așa e adolescența, încep și eu să mă obișnuiesc cu ea ...din perspectiva de părinte evident... :)

Deci am înțeles că mângâierile sunt limbajul ei de iubire (cel puțin unul dintre) și că, deși făceam aceasta foarte des, mai ales când era mică și mai rar de când a crescut (mai ales că uneori mă respinge), am înțeles că, dacă în opinia mea copilul are de toate, iar eu mi-am îndeplinit sarcinile mele în ce o privește pe ea, totuși asta nu e totul. Am nevoie și are nevoie ca eu să ies din această rutină sau credință falsă și să-mi mut atenția efectiv pe comportamentul ei în acel moment, să încerc să înțeleg nevoia ei emoțională și nu să trec superficial peste, cum că totul e în ordine, mai face și ea mutre... Da, mai face mutre gratuite, dar înainte de a trage concluzia asta, să analizez mai bine dacă nu cumva este vorba de o nevoie emoțională neîmplinită.

Când copilul e mic suntem mult mai atenți la nevoile lui fiindcă nu și le poate exprima clar și este mai dependent de noi. Dar după ce a crescut, ne rezumăm mai mult la nevoile materiale și mai puțin la cele emoțioanle. Ceea ce nu e bine nici pentru ei, nici pentru noi.

Doamne-ajută și spor în biruințe!
Vă îmbrățișez cu drag,
I