„Mulțumesc pentru că mă suportați”, i-am spus. „Te iubesc, nu te suport!”, mi-a răspuns, îmbrățișându-mă cu toată inima ei. Așa era ea, iubea. Iubea și când te lua în brațe, și când te lăsa să îți conștientizezi durerea, și când știa ce nu aveai cuvinte să îi transmiți, pentru că era suficient doar să o privești. Îmi amintesc prima dată când ne-am cunoscut. Îi scrisesem câteva cuvinte pe email înainte, iar dintr-un grup de oameni, s-a oprit la mine zâmbind și m-a întrebat: „Tu ești, frumoasa mea?”. Eu eram. Mai târziu aveam să înțeleg sensul cuvintelor „Să nu uiți că ești copilul meu!”. Știa că drumul ei se întindea spre veșnicie.

Dumnezeu cunoștea faptul că nu aș fi putut să fiu departe de ea în momentul în care trecerea s-ar fi făcut. Eu cred că timpul meu petrecut în mănăstire, acel un an și jumătate în care cancerul ei a escaladat, a fost darul Domnului pentru mine din multe puncte de vedere. Unul a fost acesta, al faptului că am devenit moștenitor viu al harului ei, că am văzut-o cum cu ultimele puteri, în toiul nopții, mă ruga să o ajut să se pună în genunchi, ca să se roage pentru cei adormiți. Că mi-a arătat cum dragostea ei pentru Dumnezeu a curs mai multe lacrimi decât durerea insuportabilă omenească pe care o avea. Că avea o capacitate extraordinară de a găsi binecuvântarea până și în pașii aceia pe care îi făceam împreună cu greu, și pe care îi numea dans. Că mă aștepta să facem împreună un bagaj, doar ca să îmi facă această bucurie, de a putea să o ajut cu ceva. Că, uneori, îmi împărtășea din ce trăiește ca și cum ar fi vorbit unui om mare deja, capabil să primească. Încredere, avea atât de multă încredere în lucrarea Domnului cu mine.

E adevărat că m-am lipit prea mult de ea, dar nu am îndrăznit vreodată să îi spun cât de greu avea să îmi fie fără. I-am dăruit un desen în care exprimam ce simt. În ziua înmormântării ei, după vecernia Sfântului Nicolae, l-am găsit într-un colț întunecat din chilie, lângă Filocalii. Era rupt, rearanjat și lipit cu scotch. Mă lăsase în grija Domnului, privindu-mă din Cer. Cât de mult trebuie să mă fi iubit, ca să îmi facă un cadou de ziua mea, până și după moarte?! M-a iubit cu aceeași iubire cu care mă mângâia pe cap după ce unele cuvinte ale ei îmi treceau prin inimă ca o sabie. Era de partea mea, cea adevărată, și căuta cu toată puterea să mă ajute să fiu autentică, să fiu un om nou născut din prima dragoste...

Maica Rafaela m-a învățat că Domnul mă iubește, că e în regulă și să greșesc, dacă învăț din asta, că pot face pauze, că a spune „da” mereu și a nega „nu”-ul pe care îl simt e o boală, că am voie să am viața mea, separată de dorințele celorlalți, că indiferent de ce au făcut ceilalți, eu sunt singura responsabilă pentru cum trăiesc acum, dacă aleg sau nu să iert, dacă aleg sau nu să mă bucur de viața prin care curge iubirea Lui. Că veșnicia a început, este acum, și suntem împreună, fie că ne vedem, fie că nu.

Dacă ar fi să rezum ce mi-a lăsat, aș spune, mai degrabă, ce mi-a luat: timpul lumii acesteia. Pentru mine, acum, ceasul nu mai are însemnătate decât atunci când am de ajuns dintr-un loc într-altul. În inimă îmi bate veșnicia și știu că e doar o chestiune de bătăi până când voi fi acolo unde și ea este, după cum se ruga.

Și a avut grijă, ca până atunci, să mă lase în sufletele oamenilor pe care îi iubea cel mai mult, care o crescuseră, care o învățaseră, iar acesta a fost, pentru mine, cel mai mare dar pe care știu că putea să mi-l ofere. Mi-a dat tot ce primise de la Dumnezeu, prin oamenii de la care primise, și mi-a luat risipirea, dându-mi haină de iubire.

Și mi-a arătat, în visul acela, că sub rănile ei, strălucea un minunat albastru. Căci o întrebasem cum o fi arătând albastrul ei acolo, acum... Și mi-a cântat cu vocea ei frumoasă un cântec pe care nu l-am auzit pe pământ, pentru că ea știa să meargă dincolo de granițe. Așa cum știa când cineva din alt colț al lumii se ruga pentru ea.

Și, uimitor, deși știa tot, îmi spunea că cel mai mult o ajutaseră cuvintele „eu nu știu nimic”. Doamne, nici eu nu știu nimic, și nu mai știu nimic de ea, dar o simt mereu a fi cu mine. Te-am rugat înainte să își ridice brațele spre Tine și să plece cu acel avânt, să o primești în Împărăția Ta. Și cred că nu ai fi luat-o, dacă nu ai fi iubit-o într-atât. Căci lumina aceea care s-a pogorât peste chipul ei în clipa morții, zâmbetul acela care i-a răsărit pe buzele lipsite de viață omenească, nu puteau să fie decât de la Tine. Odihnește-o, Doamne, unde sfinții se odihnesc!

Nicoleta