• „Cel drept, chiar când apucă să moară mai devreme, dă de odihnă. Bătrânețile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată. Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit și, fiindcă trăia între păcătoși, l-a mutat de pe pământ. (...) Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutății.” Înțelepciunea lui Solomon, 4, 7-14

În seara zilei de 3 decembrie 2015 a trecut la Domnul monahia Rafaela, cea care cu adevărat a fost, așa cum o arată numele său, o unealtă a Domnului prin care Acesta a dăruit tămăduire sufletească multora. După o suferință grea, care a durat câteva săptămâni de la descoperirea bolii, maica Rafaela a plecat către locașurile cerești, spre nedumerirea și neînțelegerea multora.
Înaltpreasfințitul părinte mitropolit Teofan spunea, în cuvântul său de după slujba înmormântării, care a avut loc sâmbătă, 5 decembrie 2015, în biserica Nașterea Maicii Domnului - Talpalari, la praznicul sfântului Sava cel Sfințit : „După înțelepciunea cea de nepătruns pentru mintea omenească a lui Dumnezeu, Maica Rafaela a plecat spre Împărăția Veșniciei. Când noi, oamenii, obștea mănăstirii, făceam planuri în ceea ce o privește pentru mergerea ei mai departe, ca stâlp puternic în obștea mănăstirii, planurile noastre au fost găsite deșarte, căci zis-a Dumnezeu: „Planurile voastre nu sunt ca planurile Mele, gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele nu sunt precum căile voastre”. Dumnezeu a avut un alt plan cu dânsa, o altă cărare pe care să meargă, o altă ușă care să i se deschidă.” Părintele mitropolit a atras de asemenea atenția celor de față și asupra cuvântului ce s-a citit la Dumnezeiasca Liturghie, cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, rânduit tot pentru această zi, din Epistola către Galateni, 5,5: „cei care ați cunoscut-o pe Maica Rafaela – și mulți dintre cei de față ați cunoscut-o bine, cu certitudine o veți regăsi în cuvintele rostite de Sfântul Apostol Pavel și pe care el dorit-a să le așeze la rădăcina sufletului fiecărui creștin din vremea sa și de după aceea. Fraților, roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia. Iar cei ce sunt ai lui Iisus Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele lui. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii. Fraţilor, chiar de va cădea vreunul din voi în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi plini legea lui Hristos.”
Maica Rafaela și-a slujit aproapele și i-a purtat sarcina durerilor, cu timp și fără timp. A slujit nu doar pe cei osteniți și împovărați care veneau să caute alinare la Mănăstirea Sfântul Siluan, ci a ascultat și primit și chemarea noastră, a celor aflați departe de țară. A venit în mai multe rânduri în Franța pentru diferite seminarii duhovnicești, fără a socoti jertfa sa și neținând deloc seama de osteneală. Ne-a uimit cu prezența sa deplină, caldă și plină de iubire. O atenție care nu era din această lume, o prezență pătrunsă de rugăciune și care năștea în sufletele celor ce intrau în contact cu dânsa dor de Împărăție! Chipul său blând și luminos devenea uneori serios, alteori părea dur, dar Domnul ne-a arătat că pe de o parte, aceasta arăta profunzimea și adâncimea cugetării ei duhovnicești, și pe de altă parte, dorința ei de a se acoperi pe sine, pentru ca noi, cei ajutați de ea, să nu îi atribuim ei vindecarea, ci Domnului care a lucrat și lucrează prin ea!
Mitropolitul Antonie al Surojului, pe care maica Rafaela îl iubea și îl cinstea, spune în cartea sa Viața, boala, moartea : „Dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos, nu vom înțelege noi oare că scopul vieții noastre aici pe pământ, în acest cerc restrâns de oameni pe care-i întâlnim și pe care-i cunoaștem, sau al căror nume nici nu-l știm, este de a fi pentru ei mijlocitori ai milostivirii dumnezeiești, ai acestei iubiri răstignite, ai milei și ai grijii dumnezeiești, ai înțelepciunii, ai adevărului și ai tandreței dumnezeiești. Asumându-ne măcar aceasta, vom găsi în noi un motiv în plus pentru a ne ruga, căci această iubire, această milă, pe care o datorăm aproapelui nostru, nu ne aparține. (...) Ar trebui să ne rugăm ca acest om (aproapele nostru) să poată primi prin noi mila Domnului și, uitându-se la noi, să-și amintească doar de Dumnezeu. Iar dacă mai târziu își va aminti de noi cu recunoștință și bucurie, să știe că acest dar vine de la Dumnezeu, chiar dacă a fost trimis prin noi. La aceasta se referă Domnul când zice: Fie ca lumina voastră așa să strălucească printre oameni, ca, văzând bunele voastre lucrări, ei să dea slavă Tatălui vostru, Care este în ceruri (Matei 5,16). Cel care a învățat să-I dea slavă lui Dumnezeu nu ne va uita, dar vai nouă dacă își va aduce aminte de noi și Îl va uita pe Dumnezeu! ” (Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, p. 180-181)
Și cu adevărat iubirea maicii Rafaela era o iubire răstignită, căci ea se acoperea mereu pe sine, punându-se deoparte, pentru a se dărui cu totul celui necăjit și întristat care căuta să primească mângâiere și îndrumare pe Calea către Domnul. Și se tăinuia pe sine, pentru ca sufletul pe care îl ajuta să aducă laudă doar Dumnezeului celui Viu. Spunea Înaltpreasfințitul Teofan în cuvântul său: ”multele persoane care, obosite în sufletul lor, au căutat să găsească puțină odihnă în legătură cu Mănăstirea Sfântul Siluan, știți foarte bine de câte ori Maica Rafaela găsea spațiul lăuntric necesar pentru a pătrunde în sufletul celui frământat și făcut bucățele de multe ori, și cu câtă delicatețe, discreție, smerenie, dar și eficiență, punea bucățelele de suflet una lângă alta și plecau oamenii întăriți în sufletul, în mintea și cugetul lor, cu mai multă putere să-și ducă crucea vieții lor mai departe. (...) Probabil că și din purtarea acestei sarcini Maica Rafaela a tot slăbit, a tot slăbit și a plecat la Cer – după mintea noastră – mult prea devreme. A fost o lumânare care a luminat pe cei din jur, s-a ars pe sine și așa, puțin câte puțin, lumânarea și-a încheiat trecerea ei prin această lume, bucurându-se în lumina Învierii.”
Maica Rafaela a simțit chemarea Domnului să vină la El; astfel, cu câteva zile înainte de adormirea sa, a lăsat un scurt cuvânt ucenicilor, un cuvânt de încurajare, asigurându-i că ea le va fi aproape și că așteaptă vești de la ei. Mai mult, dorirea ei de a se împărtăși la praznicul sfântului Sava cel Sfințit, pe care îl iubea mult, i-a fost împlinită ei de Domnul prin împărtășirea în Împărăție.
Doamne, odihnește cu drepții sufletul adormitei roabei Tale Rafaela monahia!
Doamne, plinește tu ce a semănat Maica Rafaela în sufletele noastre, ale celor ce am cunoscut-o, și ajută-ne să aducem roadă pentru a nu strica legătura dragostei!
Te iubim, dragă maică Rafaela, acum și în veci!

Ioana Căpităneanu