Doamne-ajută tuturor!
Chiar dacă nu am apucat să vă scriu până acum, am citit cu interes mărturisirile voastre și am învățat din ele. Mă bucur că suntem cu toții pe drumul cel bun!
Eu am plecat foarte inspirată și motivată de la seminar. Am început deja să implementăm câteva schimbări pozitive, cum ar fi lăudarea efortului și nu a rezultatelor, explicarea mai clară a regulilor și consecințelor, căutarea împreună de soluții la comportamente greșite.
De exemplu, săptămâna trecută am avut un interviu pentru școală și A. nu prea a vrut/ îndrăznit să răspundă la întrebări. În mod normal m-aș fi supărat (pe ea), pentru că de acest interviu depinde dacă va fi acceptată sau nu. Pentru noi, părinții, era extrem de important să iasă totul bine.
Imediat ce am ieșit din școală, primul instinct al meu a fost să mă supăr pe ea. Dar am făcut un efort care a părut foarte mare atunci, am respirat, m-am calmat, m-am gândit ce vreau s-o învăț pe termen lung ... apoi am coborât la nivelul ei, am strâns-o în brațe și am simțit frustrarea ei pentru că nu a reușit să se exprime ... și mi-am amintit de momentele când m-am simțit și eu la fel și asta m-a umplut de compasiune si iubire.
Apoi am întrebat-o cu curiozitate: „Am văzut că nu prea ai răspuns la întrebări. Poți să-mi spui ce s-a întâmplat?”. Prima dată mi-a dat răspunsul ei standard, „Am fost obosită”, dar eu știam că nu e doar atât și am continuat cu întrebările, până ce mi-a spus că, de fapt, s-a emoționat când a văzut 3 doamne necunoscute uitându-se la ea de pe partea cealaltă a mesei.
După ce am identificat adevărata problemă, am reconstituit împreună întâmplarea, pornind de la întrebarea „Oare ce pot să fac când mă simt emoționată/ timidă?”. Chiar ea a venit cu câteva idei foarte bune și am „refăcut” împreună întâlnirea și am finalizat-o „cu succes”. Chiar dacă nu mai putem schimba ce s-a întâmplat, sunt încrezătoare că data viitoare va ști să-și învingă frica de-a vorbi cu persoane necunoscute.
Vă doresc o săptămână frumoasă! Cu drag,
R.
