Păi dacă eu mă ocup de Dumnezeu 24 de ore din 24, de mine cine se mai ocupă? [1]
Ceea ce vroiam să vă zic este că am început să lupt cu duhul ăsta al tristeţii şi am aflat ce vrea Dumnezeu de la mine, vrea să stea în inima mea şi în mine. Uneori mă îngrozeşte perspectiva asta, să fii gazda unui asemenea musafir... nu-i uşor deloc, adică eu nu pot mereu să păstrez harul din rugăciune sau din Sfintele Taine. Repede se evaporă şi mi se termină bateriile şi rămân goală, şi descoperită, şi tristă, şi toate relele. Adică, ce trebuie să fac să nu plece de la mine musafirul acesta, Dumnezeu? Trebuie să recunosc că e greu să ai musafiri, trebuie să te îngrijeşti de ei, şi de tine nu prea ai timp, adică nu ştiu cum să mă împart să am grijă şi de mine, de partea omenească şi de musafirul, harul Duhului Sfânt?
Mă îngrozeşte perspectiva de a fi gazdă şi suport pentru altcineva, chiar dacă e Dumnezeu, adică eu voi dispărea cu tot ce sunt acum şi va trăi Dumnezeu în locul meu, în mine? Şi apoi nu înţeleg cum ceva dumnezeiesc să stea într-un trup fizic, cu atâtea slăbiciuni şi... atât de fizic, cum ar putea el, sărmanul trup să găzduiască un asemenea musafir? Mi se pare o povară prea grea, de fapt imposibilă, să-i ceri unui trup fizic să ţină ceva dumnezeiesc, o să-l ţină câteva ore, zile, dar pe urmă bateriile cu har se termină şi rămâne omul singur. Şi n-aş putea spune că răsuflă uşurat că i-a plecat musafirul dumnezeiesc, dimpotrivă, e un chin lipsa lui, dar e un chin şi păstrarea lui. Mie mi se pare imposibil. Şi mi se pare că Dumnezeu e nedrept că cere aşa ceva de la noi. Auzi, vrea să stea în inima mea! Păi dacă eu mă ocup de Dumnezeu 24 de ore din 24, de mine cine se mai ocupă? Mi se pare scandalos ce vrea Dumnezeu, adică stă în inima cât timp eu mă rog şi mă îndeletnicesc cu lucruri dumnezeieşti, dar când mă ocup de astea lumeşti... El pleacă. Nu e corect! Sunt şi eu om, tre' să mă ocup şi de lucrurile lumeşti!
Nicoleta Tanasa