Măicuță, 

HMM... citeam mesajul pe care Cr. l-a trimis Maicii și mă gândeam... că și eu aștept bombonele, adică semne ale dragostei Lui, momeala care să mă pescuiască din marea asta și să mă atragă spre Împărăția Lui. Doamne, iartă-mă dar nu pot altfel! Dacă nu-mi dai măcar din când în când să gust din dulceața Raiului uit de ce am pornit pe calea asta și mă abat! Poate e asta vârsta mea acum... știu eu... poate mai încolo va fi altfel, dar eu am nevoie de bombonelele Tale! Și le caut peste tot, chiar și în durere, caut în adâncul durerii prezența Ta și uneori o găsesc și asta îmi dă curaj să trec și prin alte dureri care poate nu au nimic dulce la capăt. 
Acum stau să mă gândesc că poate ea vroia să zică altceva, nici n-am fost prea atentă citind... dar nu mă pot rușina că vreau bomboane! Și nu de asta ne inviți în Rai, nu e acolo masa întinsă și multe bunătăți? Îmi veni în cap zilele trecute că în Rai e aproape ca la Liturghie, doar că fără ecteniile cu cereri ci doar cântări de laudă, de BUCURIE imensă, de minunare continuă, de adorare înflăcărată. Și după ce am gustat o secundă frumusețea aceea am coborât în Iad unde a fost cumplit! Era un gol întunecat total, mulțime multă într-un gol negru imens. Și mi-am dorit să învăț să-ți cânt, Doamne, să mai stau aici să învăț să-ți cânt cum îți cântă îngerii în cer și să umplu golul! Dar asta ar însemna să desființezi iadul, nu? Căci Tu, de câteva zile încoace, de câte ori Îți pronunț în gând numele, vii atât de repede!!! Și mă gândesc că în nebunia iubirii Tale pentru noi ai veni și în Iad dacă Te-ai auzi chemat... și ce iad mai e ăla în care ești cu Domnul? 
....

Măicuță, la ce-mi folosesc orgoliul și mândria și slava deșartă și părerea asta de sine de nu mă îndur să renunț la ele nici când e vorba de Dumnezeu?!!!
O rugăciune de aici din cartea mea se termină așa: ”că cel ce va rămâne afară (din cămara Mirelui), în deșert va striga către Dumnezeu: Miluiește-mă!” Măicuță, știu pilda celor 10 fecioare dar nu pot să cred că dacă cineva strigă la Domnul nu va fi auzit și miluit! Refuz să cred asta! Femeia cananeancă mă învață să insist chiar și din afara cămării, să cer măcar rămășitele de la masă! Doamne, de-aș putea face asta! Doamne, de-aș renunța la invidie, ciudă, mândrie, orgoliu și toate celelalte și aș striga și eu ”Miluiește-mă!!!” Eu știu că ai face-o!! Știu, Doamne!!!! 
Măicuță, am învățat nu știu de unde, nu știu de unde că nu îmi amintesc vreo vârstă la care să nu fi crezut asta, că sunt cineva! Și îmi dau seama că nu sunt nimic, că trupul meu a început deja să se descompună chiar dacă vor mai fi 50-100 de ani până va și muri și cu toate astea mă cred CINEVA! Culmea e că Cineva-ul ăsta nu s-a simțit niciodată mai viu ca atunci când era Nimeni în preajma unui Dumnezeu Atotputernic și Bun. Dar insist să fiu cineva. Tare greu moare omul ăla vechi... tare greu se mai naște omul nou... parcă e într-o continuă naștere, într-o continuă durere a facerii, a devenirii care pare a se încheia o dată cu moartea... și nici măcar nu știi dacă s-a născut sau nu până atunci. 
Știți ce e incredibil Maică? De când mă împărtășesc nu mi-am mai pierdut nădejdea ca înainte! Da, momente de necredință am cu duiumul, uneori mă întreb cum de mă mai duc pașii la Biserică, cum de mai stau la rugăciune la câtă necredință și neîncredere duc cu mine! Și totuși, în ciuda întrebărilor fără răspuns care îmi clătinau credința, rămânea un glas care îmi șoptea să am nădejde că Dumnezeu e cu mine chiar dacă eu nu cred și nu simt asta!
Cred că am nevoie de o spovedanie... Ufff! Uneori mă întrebam de ce a pus Doamne atâtea Taine în Biserică... nu pot să spun că înțeleg vreuna din ele, dar simt că lucrează diferit și necesar cu sufletul meu! 
Iertați-mă! Sărut mâna, Maica mea!
C-V