Astăzi nu mai voiam crucea. M-am săturat, m-am săturat să fie bucurie doar o clipă, o dată la cinci luni, și în rest numai cruce de ridicat? Era insuportabil. Mai ales că poate încercam să mă înham singură la alt jug, nu la jugul lui Hristos, care este mai ușor. Sau încercam să ridic acel jug, fără să lepăd deznădejdea, autocompătimirea etc.

Astăzi m-a miluit Domnul totuși să îmi amintesc cum stau lucrurile. Am găsit, nu demult, că în mine se află un tiran. O să îl notez Eu (cu E mare), și pe mine cea adevărată mă notez eu (cu e mic). Deci Eu am anumite așteptări de la mine, la care eu nu mă ridic. Și atunci Eu ce fac? Mă autodeclar incapabilă, este un lucru neadmisibil ca eu să nu mă ridic la așteptările Mele. Și atunci Eu mă autocondamn pe săraca de mine, chiar ajung să șoptesc câteodată condamnarea la moarte, sau măcar la neexistență. De atâtea ori ar fi atât de simplu dacă eu nu aș mai fi, ca să nu mai fiu atât de dezamăgitoare pentru Mine. Dar eu vreau să fiu, să trăiesc, să mă bucur, însă Eu zic nu, de ce să fii, de ce să te bucuri când uite cum ești?
Dar ce îmi cere Hristos, pe care Eu am început să Mă revolt, că nu mai suport crucea? Ce zice Hristos, de la Care vreau numai bucurie și nu mai vreau durere? Zice să mă lepăd de Mine, de tiranul acesta. Aceasta este crucea, Maică? Pentru că în această lumină, crucea apare de dorit, apare ca o eliberare mult dorită. Eliberare de tiranul acesta din mine. Sau măcar dacă nu asta e crucea, măcar e lepădarea de Sine. De acel Sine tiran, acel ego.
Doamne, dă-mi Te rog să nu uit asta. Ca să nu mă mai revolt pe Tine din cauza chinului la care singură Mă supun.
Irina