Sărut mâna, maică!

Citind pe site unele mesaje l-am citit şi pe cel pe care-l scria un băiat care se lupta cu patima desfrâului (m-am cutremurat, parcă citeam despre mine şi nu despre altcineva!). O întrebare: s-a format acel helping grup format din noi (cei păcătoşi, cu această patimă, şi sfinţia voastră plus un consilier) sau încă nu? (a rămas doar în faza de discuţie, de proiect?) Acum nu sunt eu cel mai în măsură să dau sfaturi legat de această patimă dar cred că experienţele fiecăruia ajută în constatarea că nu suntem singuri în derivă pe ocean, că nu suntem pierduţi irecuperabil în spaţiu... acum nu că eu sunt mai bun sau mai nu ştiu cum dacă am biruit această ispită (ani și ani m-a muncit această patimă!!! şi doar mila lui Dumnezeu m-a curăţat de ea, mersul la mânăstire, canonul aspru, metaniile, deasa Spovedanie şi apoi Împărtăşania, la timpul cuvenit, şi... plânsul, acel strigăt de ciudă, de neputinţă după ce iar ai căzut, a câta oară? după câte făgăduinţe şi juruinţe că nu mai faci şi ajungi iar în acel punct când parcă supranaturalul plăcerii biruieşte naturalul umanului şi ai impresia că nu vei putea niciodată să birui aşa ceva) dar pentru toate astea nu înseamnă că n-am rămas tot un curvar (măcar dacă nu cu fapta dar cu gândul) şi în toate celelalte, legat de relaţiile cu apropiaţii etc. Biruind de-a stânga (ce mi se părea imposibil) acum o văd ca pe o joacă de copil în comparaţie cu ce aruncă dreapta acum la mine, cu ce ispite şi cu ce demoni mă înfrunt (nu, şi a plecat duhul cel rău şi s-a întors cu încă alţi şapte...).

Cu toată smerenia, dacă aş putea şi eu ajuta un suflet chinuit şi rătăcit, deznădăjduit, pierdut, la limita puterilor, cu ceva din viaţa mea păcătoasă, din panoplia îngrozitoarelor păcate, cu dragă inimă aş face-o.

Mă iertaţi de îndrăzneală şi de lipsa smereniei...

Un păcătos