În ultima mea scrisoare către dumneavoastră vă scriam că dacă Mântuitorul Iisus Hristos mi-a cerut să mor pentru El voi încerca să văd ce iese... și, zis și făcut! Am încercat și am văzut, că n-am pățit nimic rău, ba mai mult, am văzut câte lucruri frumoase mi se întâmplau în acest timp, dar totuși aveam o mare problemă: NU SIMȚEAM BUCURIA CHIAR DACĂ M-AM MĂRTURISIT ȘI ÎMPĂRTĂȘIT DES! - și acest fapt mi-a dat mari dureri de cap... Mă tot gândeam, de ce nu simt eu acea bucurie despre care ne vorbiți atât? Care era oare problema mea?
Am luat cartea „Meșteșugul bucuriei” în mână (a zecea mia oară!) și mi-am spus că acolo sigur voi afla răspuns la nedumerirea mea...
Tot citind eu, la un moment dat, dau de un pasaj în care explicați cum sunt copiii care nu își pot ierta părinții... - și mi-am spus: „ei, ei, Măicuța asta Siluana de ce e atât de fățarnică? Dacă în carte îi face în acest fel pe copii, atunci de ce se mai ocupă de noi, de ce își mai pierde timpul cu noi, cu tot „tămbălăul” acesta cu Seminarul și cu fel și fel de programe? De ce nu ne trântește tuturor adevărul în față și cu asta basta? Cred că se distrează văzând durerea noastră și mai ales neputința noastră de a ieși din ea!” (Notă: Trebuie să precizez neapărat că mi se întâmplă acest lucru a doua oară, vă amintiți Măicuță?).
Astfel m-am hotărât să nu mai fac nici un Seminar și nici un program! (și asta mi se întâmpla a doua oară!)
Am lăsat să treacă timpul, citeam totuși în continuare și mă mai rugam ici-colo, când și când un acatist, dar la biserică m-am dus totuși în fiecare zi, până acum două zile, când am căzut iar în moalele capului! Deja în timp ce cădeam îmi venea să mă sinucid, dar a fost prea târziu! Am căzut fir-aș eu să fiu! Același COȘMAR, aceeași poveste! NU POT SĂ CRED!
Am mai „scormonit” eu pe site și mai și citesc (colac peste pupăză!) ce scrie Cr.: „Nu înțelegeam cum adică să accept că păcătuiesc. Nu înțelegeam diferența între a recunoaște că păcătuiesc și a accepta acest lucru despre mine. Că de recunoscut, îmi e relativ ușor...”, dar citind răspunsul dumneavoastră pentru ea, iar m-a apucat groaza! M-am gândit: „asta mai lipsea! De parcă nu e de ajuns că păcătuiesc, să mai și accept!” Păi, (mă gândeam eu) dacă accept, ce-am rezolvat? să mă duc cu păcatul meu înainte și pe urmă??? Păi, dacă îl accept, îl fac în continuare fără să-mi pese? Asta e smerenie?
Toate astea m-au făcut să realizez că eu nu mai înțeleg nimic! Acu’ mi se cere să-mi văd păcatele, acu’ mi se cere să mă lepăd de ele, acu’ mi se cere să le accept!
Am ajuns la concluzia, că tare bine aș face să mă retrag definitiv în „colțul” meu, să-mi văd de treburile mele, pentru că am simțit, că ceea ce se petrece nu e de mine, proasta clasei, e prea mult, nu pot să duc!
Totuși, m-am gândit, că, dacă Maica Siluana este de acord cu faptul că trebuie să acceptăm păcatul, voi încerca să mi-l accept și eu, să vedem ce-o să iasă...
Mi-am urât mereu atât de mult păcatele, încât acum, numai gândul că ar trebui să le accept, m-a făcut să-mi iasă sudori și să mă scuture toate frigurile! Nu le-am lăsat să mă învingă, și am stăruit în ideea, că Maica știe ce zice, așa că NU M-AM LĂSAT!
BINECUVÂNTAT FIE DUMNEZEUL NOSTRU, Care lucrează atât de minunat prin dumneavoastră și prin frățiorii mei de pe site!
Abia azi am înțeles unde am mai greșit iar!
N-am suportat și n-am acceptat acel „copil” neputincios care a greșit, care nu căuta altceva decât puțină iubire, și ce-am făcut? L-AM URÂT DIN TOATĂ FIINȚA MEA, PENTRU CĂ MĂ FĂCEA MEREU DE RUȘINE ȘI L-AM TÂRÂT DE PĂR, PE JOS, ÎN FAȚA LUI DUMNEZEU, SĂ ÎL JUDECE, SĂ ÎL PEDEPSEASCĂ, NU SĂ ÎL IERTE! – și împreună cu acel „copil” mai duceam și pe ceilalți „copii”, care îndrăzneau să se apropie de el și să greșească împreună cu el, căutând aceeași iubire...
Am dat cu pietre în neputința lor, până i-am umplut cu sânge, și mai voiam B-U-C-U-R-I-E??? Te mai poți bucura după ce vezi și spui: „Ia uite, Doamne, ce fac eu cu creația Ta! O UCID EU, ÎMI PERMIT EU, CARE MI-AM JUDECAT LA FEL ȘI PĂRINȚII CREZÂNDU-MĂ MAI BUNĂ DECÂT EI!”
Mă doare cumplit coșul pieptului, am o apăsare grea asupra lui, ca un pietroi!
MARE ESTE PUTEREA LUI DUMNEZEU MĂICUȚĂ!
Nădăjduiesc din toată ființa mea, că într-o bună zi tot Își va duce lucrarea la bun sfârșit și mă va smeri...
Nu am nici pe departe recunoștința pe care o meritați Măicuța mea, dar vă pot spune sincer măcar atât: DUMNEZEU SĂ VĂ BINECUVÂNTEZE!
Vă îmbrățișez cu dor și drag, VĂ SĂRUT MÂNUCĂLE ȘI VĂ IUBESC MULT MĂICUȚA MEA FRUMOASĂ ȘI PREȚIOASĂ! - ai dumneavoastră copii: Kati