E ceva foarte puternic, chiar bizar, ce se petrece cu adevărul [1]
E ceva foarte puternic, chiar bizar, ce se petrece cu adevărul. Nu mă refer la adevăr ca validare a unui fapt, ci mai degrabă la Cale, la Adevăr ca Dumnezeu. Se insinuează în conștiința și în viața mea și îl port cu mine pretutindeni. Mă urmărește peste tot în tot momentul zilei și al nopții, în conștient și subconștient, e ceva ce parcă strigă la mine dintr-o altă dimensiune. E nou și totul e acolo dintotdeauna, bănuiesc că e nou pentru că de abia acum încep să îi dau atenție. E ca și cum zgomotul de fond s-a liniștit îndeajuns pentru ca acest Adevăr să se poate face auzit.
E ceva nemaivăzut – retina nu poate reține și nici creierul, pentru că așa ceva nu e de cuprins cu mintea. Și e pentru prima dată când acest animal, mintea mea, nu-și dorește să se hrănească cu înțelegerea acestui Adevăr. E un Duh pe care doar sufletul îl vede. Și se instaurează ca un fel de bucurie și pace „pur și simplu”, nu aparține vre-unei cauzalități.
Și parcă nu e cale de întors. Și acest Duh al Adevărului care s-a insinuat în viața mea scrie aceste cuvinte în locul meu. Simt că sufletul mi se ușurează cu lacrimile acestea, iar plânsul ăsta vine ca un somn adânc după o insomnia cruntă care îmi slobozește granițele sufletului. Plâng poate primul plâns adevărat.
O dată ce am văzut acest adevăr, parcă nu pot să mă întorc înapoi la a fi pe jumate mort, cu toate că starea aceea letargică simt că mă cheamă. Însă adevărul acesta mă cheamă să pășesc în el, doar de acolo vine liniște, împăcare, iar zgomotul de fond pare a tăcea. De acolo te auzi doar tu. O voce.
M mic