M-am întors la cruce [1]
Dragă Măicuță,
vă mulțumesc! Nu știu dacă știți pentru ce, în primul rând pentru întârzierea cu care mi-ați răspuns (ea își are rostul și rânduiala ei) și pentru alte multe lucruri pe care Dumnezeu cu siguranță le știe.
M-am întors la cruce. Cum am înțeles eu crucea? sau mai degrabă cum am trăit-o? În primul rând ca locul de întâlnire cu Hristos. În al doilea rând ca pe o poartă prin care întrezăresc, uneori timid, alteori mai deplin, bucuria. Când citești lucrurile astea ți se par simboluri, crezi că este ceva figurativ. Mintea nu poate să le asimileze ca adevăruri. Minunea este că ele sunt reale, și real este puțin spus, poate un cuvânt mai potrivit ar fi PREZENTE. Simți că nu ai fost niciodată mai prezent în viață, mai viu, ca atunci când îți trăiești crucea, iar în acele momente, ai tendința să-i îmbrățișezi pe cei care te-au urcat pe cruce prin faptele lor. Cu siguranță că atunci când o să-i îmbrățișez cu adevărat înseamnă că i-am și iertat.
Ce povești par toate lucrurile astea! Și pentru majoritatea dintre noi chiar povești triste: Hristos, Răstignire, Cruce. A fi cu Hristos pare că renunți la tine și la viața minunată pe care ai putea s-o ai și iată că descoperi cu uimire că a fi cu Hristos înseamnă a te regăsi pe tine și a intra în viață ca om deplin, a te recupera pur și simplu pe tine și viața ta. Tot regretul pe care îl am este că nu pot să împărtășesc prin cuvinte adevărul trăit. Dar știu că înțelegeți care este acest adevăr. Tare mult aș vrea să fiu lângă dumneavoastră și să vă împărtășesc adevăruri pe care nu le pot scrie.
Acum sunt în iadul din mine (iar ceva greu de asimilat!), dar nu mai sunt singură. E bine că sunt acolo și bucuria mea este că înțeleg de ce trebuie să rămân acolo. Uneori văd drumul pe care L-a făcut Iisus purtându-și crucea spre Golgota și văd în mine cum fac același drum, îmi port singură crucea și mă las răstignită pe ea atunci când cineva îmi face un rău, pentru că de fapt nu acel rău îl trăiesc, ci pe cel din copilăria mea. Și-l trăiesc în lacrimi și suferință cu Hristos, și asta este medicamentul care ajută la vindecarea rănii din mine, iar adeverirea nu întârzie să vină.
Măicuța mea dragă, mă frământă în ultimul timp o întrebare la care nu am găsit un răspuns, vă rog să-mi răspundeți dacă considerați că mi-ar fi de folos: De ce trebuie să ne rugăm pentru cineva? Știu cât îl iubește Dumnezeu și știu cu ce fel de iubire! Știu că El îl are în vedere. Și totuși văd că atunci când mă rog pentru cineva, rugăciunea mea contează (nu pot să nu observ asta). Am încetat o perioadă să mă mai rog pentru altcineva, mi-am zis „Dumnezeu îl cunoaște, îl iubește! Ce nevoie are de mine?”. Acum am reluat rugăciunea, mai ales că ea este o poruncă, însă o fac fără să știu ce înseamnă asta și câtă importanță are și mai ales nu înțeleg de ce are importanță.
Închei cu o rugăminte cam ciudată, dar sunt sigură că știți ce vreau să spun: Vă rog să vă rugați pentru mine să-mi trăiesc crucea cât mai deplin pentru că sunt tare obosită de atâta moarte și vreau să mă întorc la viață.
Vă îmbrățișez cu drag și cu dor în Hristos!
Nic