Dragă Maică,
Vă trimit și câteva impresii despre Sesiunea a opta.
Prima „Liturghie a iertării” a fost doar un început. Miraculos, având în vedere că nu mă așteptam să se întâmple. Citisem Acatistul în genunchi și micuțul începuse să se simtă nebăgat suficient în seamă, așa că ceruse în brațe. Nu credeam că „a sta bine” poate să însemne și a sta cu copilul în brațe. Dar mi-am spus: „Hai să încerc! Până la urmă e puțin probabil să găsesc altădată atâta timp cât am nevoie”.
Am început prin a-L ruga pe Domnul să mă ajute să-mi iert, evident, părinții. Dar nu se mișca nimic. Deși sunt convinsă că mai sunt multe de iertat, exercițiul a funcționat în mare măsură acolo. Am început să mă rog pentru toți cei care mi-au făcut rău. Și atunci mi-a venit în minte persoana pe care nu o pot ierta și care mi-a făcut cel mai mult rău în viața mea. E vorba de mine însămi. Atunci am izbucnit în plâns și a apărut nodul în gât. Ca să nu „fug” am început să-mi spun că accept lucrul acesta, că accept că pe mine nu mă pot ierta, că eu mi-am făcut rău în repetate rânduri, că eu sunt cel mai mare vrăjmaș al meu. Și nu o parte din mine, ci chiar eu, persoana întreagă, care în repetate rânduri și-a făcut sieși rău cu bună-știință. Nu-i de mirare că boala pe care o am mi-a provocat-o tot propriul meu trup. Sistemul de apărare al organismului meu a distrus o parte perfect funcțională și vitală dintr-un organ perfect sănătos. Împotriva a ce mă „apăram” eu când îmi făceam rău? Nu de suferință, căci eram perfect conștientă că îmi voi provoca suferință și chiar asta căutam. Răspunsul este halucinant și greu de așternut pe hârtie: Mă „apăram” de Dumnezeu… De ce, cum, și în ce fel, are să-mi arate Domnul în timp. De aceea cred că a fost doar un început.
Cât despre crispări și alte reacții ale corpului care se cer descifrate, nodul din gât care nici nu mă lasă să respir bine e acolo în astfel de momente de când mă știu. Nu pot identifica momentul apariției sale, dar știu că a fost acolo încă de la primele suferințe „mărunte” de copil, care pentru mine nu erau mărunte deloc.
E acolo și când binecuvântez, apoi dispare încet, încet, pe măsură ce o căldură îmi pătrunde în inimă.
Nu-mi rămâne decât să mă rog să-mi ajute Sfântul Duh să pot continua liturghiile.
Cu drag și nădejde în vindecare,
Ad.