Maică, de ceva vreme trăiesc o relație cu Dumnezeu. Și e chiar așa, o relație, ca în relațiile dintre oameni: ții cont de părerea celuilalt, ai grijă să nu faci ceva să Îl superi, vorbești cu El, și te plângi Lui, ieși cu El în oraș, Îl chemi când ai nevoie etc. Exact ce se întâmplă într-o relație de prietenie.
Numai că m-am tot gândit unde e pocăința în ceea ce pare a fi o relație frumoasă de prietenie. Pocăința implică și vinovăție oare? Ca și codependența, găsesc că vinovăția e o trăire destul de puternică și frecventă și nu o pot înțelege ca pe ceva pozitiv, așa, ca element al pocăinței: „Iată, vinovat stau înaintea Ta…”. Și aseară mi-a picat fisa… de Sus :) Pocăința nu implică vinovăția. Nu aceea pe care o cunosc eu, aceea nejustificată pe care mi-a inoculat-o tata. Pocăința e altceva deocamdată pentru mine: e lăsarea plăcerilor vechi, e trăirea bucuriei, pentru că eu „sunt o ființă minunată” și de aceea merit să fiu bucuroasă, și POT să ofer bucuria mea și celor din jur. POT să îi iubesc, pot să îi binecuvântez, pentru că pentru asta m-a făcut Dumnezeu. Trebuie doar să „îndrăznesc”. Așa cum atât de frumos ați spus la un moment dat, Maică: mie îmi tremură picioarele de frică, dar aud cum El îmi spune: „Voi fi cu tine până la sfârșitul veacului.”. Și de câte ori nu mi-au tremurat mie picioarele? Și am învățat să mă agăț de El. Eu sunt unul din oamenii care s-au întors la El pentru că... nu mai aveau de ales. Aleseseră de toate și numai prost. Și numai nefericire. Și numai păcat. Dar Domnul a venit și m-a îmbrățișat chiar și așa. Și, prin încercarea asta, de a fi cu Domnul, care durează de ceva timp, îmi voi da seama că nu-mi doresc nimic altceva decât să fiu cu El, tot timpul vieții mele și pururea și-n vecii vecilor. Amin.
Ioana