Slavă lui Dumnezeu pentru toate ce le face pentru mine, pentru noi toţi! Vă mulţumesc pentru grija ce mi-o purtaţi. Zile grele, din multe puncte de vedere, însă sunt zile în care încercarea, dacă vine de la Domnul, este primită aşa cum trebuie, prin rugăciune şi bucurie sfântă. E minunat, Maică, fiindcă acum toate au sens, fiindcă acum ştiu de ce este aşa şi nu altfel, fiindcă acum le pot încadra cu acceptare şi bucurie în planurile Lui şi nu în ale mele. Desigur, există şi căderi, există încă numeroase zvâcnirii ale omului vechi, dar parcă toate doar pentru a mă face să nu uit greul şi nebunia în care s-a zbătut ani de zile şi liniştea pe care a obţinut-o cel nou. Omul nou, are o moştenire grea şi, ca atare, o misiune dificilă. Însă nu una imposibilă, şi asta este cel mai important! Mult vă mulţumesc eu pentru că azi abordez aşa viaţa mea şi, cel mai mult, pentru faptul că mi-aţi făcut loc, în inima dumneavoastră. Foarte important aceasta, iubita mea maică Siluana!
Nevinovăţia! Iată un concept care mă proiectează direct în tumultul gândurilor mele.
De ce eu, de ce mie? Două stupide întrebări, care încep cu „de ce”. De ce vârsta „de ce-ului” nu s-a consumat la vremea respectivă şi de ce şirul „de ce-ului” nu se mai întrerupe? Pentru că sunt om? Pentru că am fost proiectată cu numeroase neputinţe? Pentru că doar aşa puteam ajunge la Dumnezeu? Şi totuşi... de ce?!
Ani de zile m-am întrebat unde a fost Dumnezeu atunci, în grozăvia unor întâmplări. A îngăduit răul meu, în numele binelui altcuiva? Într-o neruşinată, omenească încercare de a pune în balanţă, modul în care lucrează El, am încercat să-I justific alegerea. Da, probabil că era un bine mai mare, mai necesar, care s-a realizat altundeva, cu altcineva. Eu ştiu că nu am fost vinovată, că nu mi-a pretins nimeni gândire matură şi capacitate de decizie la vârsta aceea. Dar mai ştiu, azi, că eu dacă trebuie să urăsc pe cineva, Acela ar fi Cel care nu poate fi urât. Fiindcă Acela este: Iubirea în stare pură. Putem urî iubirea? Ştiu eu ce este iubirea în stare pură? Mă gândesc că în momentul în care aş ştii ce este, aş putea să o şi urăsc! De ce nu? Şi evident, se naşte următoarea posibilitate: dacă nu pot urî iubirea, pot iubi iubirea? Cu siguranţă, am libertatea să fac ce voiesc, respectiv ce-mi stă în putinţă. Şi şirul aberaţiunilor poate continua la nesfârşit...

Un anume eveniment, m-a pus astăzi în faţa unui fapt inedit, respectiv a lua în calcul necesitatea de a urî.
A urî este la fel de important ca a iubi.
Stau şi mă gândesc de ce nu urăsc?
Asist în jurul meu la scene care nu pot fi potenţate decât de o ură extraordinară. Dacă sunt prinsă în mijlocul lor, necunoscând acel mod extrem de a urî, eu nu pot percepe această faţă a realităţii.
Nu mă pot elibera de trecutul meu prin ură.
Eu, Maică, nu pot urî!
Maică, nu pot înţelege oamenii din perspectiva urii.
Dumnezeu a avut multă grijă de mine! Foarte multă, nu m-a lăsat să învăţ a urî! Poate e momentul, acum!
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa!
Cu dor,
mare dor...
D.