Ecclesiastul 1,14:
„M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt.”
Pe bune,
C-am avut în mine cuvinte nebune.
Vise albe de piatră scobită de vânt,
Porţi mari de aur ţâşnite din negrul pământ
Şi vinuri roşii de sânge aprins
Mi s-au prelins, pe sufletul de Rai cuprins.
.................................................
Am vrut să fiu viteazul, tot în argint curat,
În verde brad, cu solzii, de păstrăv îmbrăcat...
Să mă topesc voit-am în miezul roş de jar,
Să fiu lacrimă lină, ce curge în cleştar;
Să strâng sorbind în mine ca un nebun avar,
Culori nemaivăzute şi gust de dulce-amar.
Am vrut să ţin pe limbă zăpada de-nceput,
Să sap adânc în mine după frumos şi slut.
Cu dor am vrut să scutur din Rai un pom de aur,
Să curg încet în Mare călătorind pe-un plaur;
Aş fi dorit să flutur zburând pe nori de lână,
Să mă topesc în note, pe fire tari de strună.
Am vrut să ar cu braţul pământul greu de ploaie!
Să-mi scot din piept pe masă inima în şiroaie.
Să dau de apa vieţii cu unghiile scobind,
Am vrut, am vrut cu sete, cu dor nestins voind.
Am vrut să-mi curăţ ochii cu primul fulg venit,
Să stau în nemişcare crescând necontenit;
Am vrut să pipăi golul sub forma de ulcior,
Pe cai de foc cu biciul - în mâini, am vrut să zbor.
Am vrut să mă lovesc - de Lună şi să strig,
Cuvinte ce n-au moarte şi care nu se sting.
Azurul tot voit-am să-l fur şi să-l îndes
Sub cerul gurii mele; şi-n verde să-l revărs,
Să fac din mine Soare, curat şi fără pată,
Să strălucesc prin toate; minune nesecată.
Am vrut să tun că-s Omul ce-n lume s-a născut,
Ca să trăiască veşnic, de moarte ne-nceput...
.....................................................................
Dar m-am trezit din toate, praf nesmerit, bolind,
Deşertăciunea toată,- adânc, adânc sorbind.