Știți, e chestia asta cu smerenia și a te crede mai rău decât alții. Pentru alții o funcționa, dar pentru mine, personal, ce am găsit la Antonie de Suroj m-a lămurit mai degrabă. E o chestiune de acceptare a realității. Dar a realității, nu a închipuirilor despre ea. În orice aspect. Adică prima etapă ar fi golirea de închipuiri și de afectele, și dorințele legate de acea realitate falsă, creată de mine însumi, adică propria mea împărăție prin care filtrez realitatea. De la cum trebuie să arate un candelabru, până la idei abstracte despre lingvistică, apoi acceptarea ca unire de fapt cu realitatea, care e Dumnezeu. Când zice că El este Adevărul, cumva pricep că El este realitatea, de fapt, blocată de
acest sistem de interpretare. Așa am priceput cum nu poți iubi dacă nu te smerești. Pentru că vei iubi, de fapt, propriile tale închipuiri, noimele greșite cu afectele greșite. Până nu te desparți, detașezi și te golești, nici nu te poți uni, umple cu altceva. Celălalt, Dumnezeu, materia, va fi de fapt filtrată prin sistemul tău de interpretare. Adică
fără curăția cât mai desăvârșită, dacă se poate spune așa, a minții, a părții văzătoare, și a inimii, care e sediu al simțirii, al unirii, nu te poți uni cu realitatea. Plus că, dacă există un proces constant al golirii de nimic și umplerii de realitate, ca proces al creației dumnezeiești nesfârșit, el este continuu și în veșnicie. Probabil că treaba asta cu a fi mai rău decât toți conduce tot la acest punct, al posibilității de a-l accepta pe celălalt, dar sufletul meu procesează mai bine treaba asta cu acceptarea, varianta Antonie de Suroj. E o chestiune ființială. Că, de fapt, nu acceptăm nimic. Nici faptul că trebuie să tastez, și multe altele.

Și mulțumirea probabil conduce tot aici, slăvirea Lui Dumnezeu pentru orice, aduce la o stare de acceptarea a toate, și pace cu toate. E o stare de libertate, de fapt. Dar golirea minții, a inimii, chiar și a trupului, atât cât poți, cu ajutorul harului, desigur, mi se pare crucial. De-aia, probabil, un monah într-o peșteră iubește pe toată lumea, deși fizic nu vede pe nimeni și pentru el ar fi o scădere în iubire dacă ar ieși din peșteră să ajute practic pe cineva. Dacă e real ce zic, și simt că e, mulțumesc Domnului pentru
această înțelegere. Apropo de sărăcie cu duhul. A te goli și păstra gol de închipuiri, aici mi se pare miza. Că nu materia e rea. Oricum dacă, de fapt, aș simți și vedea starea în care se află materia în starea firii căzute, adică plină de moarte, nu cred că aș rezista prea mult.

Apropo și de taina tăcerii, și altele, cum, golit de dorințe și gânduri, ești unit, și plin de fapt, iar dorințele și gândurile sunt ca un fel de gaură neagră care te golesc și pe tine și pe celălalt, iar tăcerea te umple și pe tine și pe celălalt. Mare, foarte mare e taina monahismului atunci. De fapt, Răstignirea pare în lumina celor zise, un moment ființial, ontologic, în care Hristos a absorbit tot păcatul, adică tot nimicul lumii, din toate veacurile, iar tainele Bisericii, spovedania, împărtașania, sunt opțiunea noastră de a participa la taina ce deja s-a petrecut - cum ar zice sectanții, Hristos deja i-a mântuit pe toți. Ca și cum ar fi fost un cutremur, iar undele propagate de acel nucleu sunt veșnice, iar unii se împotrivesc, iar alții le primesc.

Plus că aveam dubiile astea: cum adică Hristos e tainic în celălalt, sau să cred că celălalt e Hristos? Hristos e unul. Și a dat Domnul de am găsit răspuns la Grigorie Palama. E vorba despre energiile nezidite ale Lui care sunt prezente în toți cei botezați, într-o anume măsură. Foarte tare Grigorie Palama, parcă răspunde la foarte multe dintre întrebările mele.

Slavă Celui ce L-a luminat pe El!

Ștefan