Biruințe (pentru a începe cu Slava pe care I-o dăm/datorăm lui Dumnezeu și recunoștința noastră față de ajutorul Lui :)

1. Am făcut mai multă mâncare perioada aceasta și asta m-a făcut fericită și pe mine și pe ceilalți :)

2. Am reușit să introducem după rugăciunile de seară și Exercițiul iertării. Ne cerem iertare unii de la alții și încercăm să ne-o acordăm. E INCREDIBIL cât de liniștite sunt fetițele de atunci, mai ales E., cum reușește și pe parcursul zilei să-mi comunice ce SIMTE, ce îi place, ce nu... și cum relația noastră se îmbunătățește VIZIBIL :). Iar S., cât de liniștită doarme acum noaptea... și cum vine ea să-și ceară iertare, cum oftează când tăticul ei își cere iertare de la ea... ca și când o povară mare i s-ar lua de pe suflet...

3. Cu ajutorul lui Dumnezeu am fost mult mai liniștită când A. a reacționat și am încercat să nu-l mai desființez în clipele acelea în fața copiilor, făcând să pară că tăticul lor este RĂU... și cum se liniștesc ele mult mai repede când eu îi validez lui starea și emoția, dar nu COMPORTAMENTUL. Astfel a ajuns să ne spună și E. că „Nu-mi plac URLETELE”, „Tati nu e BLAJIN”, „Mami, astăzi ai URLAT la noi” ...lucruri care pe noi ne trezesc la realitate, sunt ca un duș rece pentru noi, dar care ne aduc bucurie, căci devine EVIDENT pentru ce avem nevoie să ne cerem IERTARE înainte de culcare...

4. O mulțumire mare lui Dumnezeu că m-a ajutat să rezist să stau acasă două săptămâni când A. a avut concediu și a tot construit... că nu am EXPLODAT, fără ieșire, socializare și mai ales SFÂNTA ÎMPĂRTĂȘANIE...:) (I-am cerut INTENS ajutorul înainte de aceste două săptămâni, L-am rugat să fie acolo cu mine în fiecare clipă și să-mi dea putere)

Realizez că înainte Îi ceream ajutorul lui Dumnezeu doar în lucrurile care mi se păreau IMPORTANTE. În lucrurile mari, cum s-ar zice: examene, nașteri, călătorii, nuntă... și mai puțin și mai rar în cele mici (la care credeam, presupun, că trebuie să mă descurc singură!)... ca și cum clipa care ne zidește PREZENTUL și care poate să UCIDĂ, sau să ZIDEASCĂ ar fi mai puțin IMPORTANTĂ. Asta nu CONȘTIENTIZAM: nevoia aceasta a noastră de a-I da CLIPA noastră lui Dumnezeu, prezentul și ce fac cu el. Căci fiecare clipă de prezent trăit în Har ne zidește viața alături de Dumnezeu, în rai, sau în iad...

Mi-a luat muult timp să înțeleg că am NEVOIE de ajutorul Lui în fiecare clipă și mi-a fost greu, incredibil de greu singură să-mi AMINTESC să-I CER ajutorul atunci când EMOȚIA negativă îmi INVADEAZĂ celulele... Și până la urmă am recurs tot la „Doamne, ajută-mă să-mi amintesc să-Ți cer ajutorul înainte de a greși foarte tare”. Dar până la urmă se poate, am reușit cu EXERCIȚIU. Desigur, mai e nevoie de mult lucru, dar simt că se întărește AUTOSTRADA neuronală a lui „Doamne, ajută-mă, miluiește-mă, fii aici cu mine, Îți dau Ție...” Și pentru asta am toate motivele din lume să fiu RECUNOSCĂTOARE (să dea Dumnezeu să mă țină și în clipele în care vom mai avea un bebeluș, dacă va mai fi cazul, căci acelea au fost cele mai critice etape ale vieții mele, de care am o SPAIMĂ acum... și în ele am rănit cel mai mult...

Uimiri:

La A.: cum cască larg ochii sufletești și se înspăimântă când vede ce efect au comportamentul și URLETELE asupra S., cum o ÎNSPĂIMÂNTĂ cu cea mai mică aluzie de AGRESIVITATE... și cum își SCHIMBĂ tonul vocii când vorbește cu ea, iar micuța se liniștește. Chiar și cu E. a început să îmbunătățească lucrurile când aude plânsul ei din momentul în care IZBUCNEȘTE ...aici mai avem amândoi de lucrat, căci cu ea ne-am obișnuit cumva de când era mică să-i facem rău emoțional și să nu ne pese, iar acum ne DEZMETICIM și ne dăm seama câtă POVARĂ și încărcătură emoțională punem pe fetița noastră BLAJINĂ (cum îi place ei să ne spună că îi place ei și noi să fim în comportament)...

(Cu adevărat am rănit un suflețel sensibil, un ghiocel, o fetiță delicată în purtări și în sentimente și ACUM simt cum începe să se VINDECE treaba asta... și începe să fie mai stăpână pe sentimentele, emoțiile și comportamentele ei.)

Mi-am dat seama că prea multe consemnări nu am mai făcut în timpul acesta, căci de data asta am avut eu foarte mult de lucru, timp în care A. a petrecut momente de calitate cu fetițele, în urma cărora îmi zic de nenumărate ori „tati” în loc de „mami” și asta mă amuză și mă bucură nespus, căci pentru mine înseamnă că au început să se obișnuiască să se raporteze mai mult la el și asta e bine :).

Au mers de muulte ori în parc și ăsta e un motiv de mare bucurie pentru ele, căci eu reușesc perioada aceasta destul de rar să le duc :)..

Rămăsesem la
UIMIRI:

A.: S-a întâmplat o dată când mergeam înspre M. să luăm apă (atunci mergeam pentru prima oară după mai mult timp), să îi spun lui A. că eu cred că e mai bine să mergem pe un anumit drum decât pe altul. Îi atrăsesem atenția în drum spre mănăstire că drumul continuă spre M., el a zis „Da?” și, totuși, când s-a terminat Sfânta Liturghie, înainte ca eu să-mi dau seama, deja o luase prin altă parte. L-am întrebat uimită de ce a luat-o pe acolo. Mi-a spus că așa știe el că e bine, ne-am uitat (m-am uitat) pe harta de pe GPS și am văzut că și pe unde voia el ducea în același loc. Atunci am zis că e bine, nicio problemă, descoperim două trasee și gata :). Doar că drumul pe unde luase A. decizia să mergem, pe hartă îmi arăta la un moment dat niște curbe extrem de strânse, înghesuite... i-am comunicat și asta și, într-adevăr, când am ajuns la locul respectiv, era de fapt un drum forestier, pe care noi nu îl puteam accesa cu Dacia 1310 :). Am tăcut...în loc să îi reproșez că nu m-a ascultat (cum aș fi făcut altădată) și...spre surprinderea mea :) în loc să aud înjurături și să simt mânia care de obicei se îndrepta înspre mine, A. a făcut cruce și a zis: „Doamne-ajută! Altă dată să fiu mai atent”... desigur, nu a zis „Ai avut dreptate, trebuia să te ascult”, cum i-ar fi plăcut Ego-ului meu să audă, dar ce bine! Și ce mare minune că liniștea din mine, care e de la Dumnezeu, aduce o altă raportare a soțului meu vis-a-vis de situații... Altfel, reproșurile mele i-ar fi activat tiparul de mânie și energia negativă ar fi venit asupra mea... ce interesant! :)

E.:

S-a întâmplat într-o zi când ne întorceam de la catedrală să auzim chiar în clipa când am ieșit din pasajul de sub gară alarma antiaeriană. În mine s-a activat frica pe care o simțeam de fiecare dată în copilărie și ulterior, frica părinților mei care mă învățau ce să fac în caz de război (numai acum am aflat că se declanșează și în caz de o calamitate, cum ar fi spargerea unui baraj... A. mi-a spus).

Și mă gândeam... e o probă? Începe chiar un război? Fetele m-au întrebat ce se aude și am început să le explic ce știam de la părinții mei...+ că faptul că...și dacă începe cu adevărat un război și murim, cu nădejde și cu ajutorul lui Dumnezeu mergem la Hristos... Frica s-a propagat foarte ușor și în ele... le-am zis să I-o dăm Mântuitorului, dar nu părea să aibă efect. S. s-a ghemuit la pieptul meu, E. zicea să mergem mai repede să ajungem acasă... (de la gară până acasă sunt vreo 5-10 minute de mers pe jos, în pași de om mare) ...și atunci, când am simțit frica lor de moarte, până la urmă, am zis: „Haideți să zicem Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa, cu voce tare”.

Asta a ajutat, până acasă am rostit și eu și E. (și cred că și S. în suflețelul ei) încontinuu... iar când am ajuns în grădină, s-a așternut liniștea.

...le-am văzut cum se înviorează, încetase și alarma...:)

Seara la culcare, însă, sau chiar a doua seară, daca bine îmi amintesc, S. a mers la icoană să-I dea lui Hristos „frica de MOARTE”. „Nu vreau mor, nu vreau mor” ne zicea și am rămas profund impresionată de cât de profund o marcase evenimentul cu alarma...

Tot E. îmi spune des ce mult Îl iubește ea pe Dumnezeu și are chiar momente în care Îi declară dragostea cu așa o puritate copilărească... De exemplu, era într-o după-amiaza în grădină, abia înfloriseră copacii, erau petale peste tot și ea, cu entuziasmul de a fi îmbrăcată în rochiță după atâtea luni de rece, cu bucuria că în fața ei, în leagăn, era unchiul drag (fratele lui A.) cu prietena lui, a început să cânte cu voce tare „Doamne, Iisuse Hristoase, Te iubesc” și a repetat de atâtea ori încât ne-a atras atenția și mie, și lor :) și cred că și vecinei „pocăite” care lucra în grădină...:) A. mi-a spus că se aștepta mai degrabă sa o audă cântând „cățeluș cu părul creț”, nu cântece care sună ca manifestările neo-protestante...:) Eu am zâmbit, am mers și i-am spus delicat E. să-I cânte lui Hristos mai în șoaptă și...cred că a fost bine :)

Într-o seară m-a uimit faptul că a zis că Îi dă lui Hristos faptul că e supărată că buni nu a lăsat-o să se urce pe scară...:) M-a amuzat tare :), mai ales că reține atât de bine ce a afectat-o la modul real pe ea, mai mult decât ce m-aș fi așteptat eu...:)

Într-o altă seară, când am ieșit la plimbare cu bicicleta ei nouă și trotineta pe stradă (in urma unei emoții negative puternice pe care o simțisem de la starea și cuvintele lui A. pe care ni le adresase), la întoarcere mi-a zis că a obosit. Am luat eu rozulina (e atât de roz bicicleta, neobișnuit de roz pentru ale noastre toate) și trotineta, E. mergea în față și S. în spate. La un moment dat am văzut că își scosese metaniera (pe care i-am cumpărat-o spunându-i-i clar ca dăm banii pe ea doar dacă o va purta și o va scoate doar când zice rugăciunea lui Iisus) și rostea delicat, în liniștea și parfumul serii de primăvară „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa”...

Mă surprinde cât de bună e relația noastră când între mine și A. e liniște, când are libertate... Cât ASCULTĂ și cât ne ajută voluntar când vorbim firesc cu ea, cât e de săritoare și de hărnicuță... Cum își pune mâinile la urechi când nu ii place tonul pe care îi vorbim...

Cât de repede a acceptat raportarea cu „soțul meu, tăticul vostru” și cât de liniștită e când zice „Soțul tău” :) Mi-a zis într-o zi să îl pup de fiecare dată când vine și când pleacă și insistă să ne amintim să facem asta :).

Are momente în care vorbește cu oamenii, chiar dacă îi sunt necunoscuți, dacă ei îi inspiră încredere. A început să vorbească foarte cursiv la telefon cu cei dragi :)

Într-o zi a petrecut timp cu verișoara ei în grădină și a venit la mine să-mi spună că B. i-a zis că e urâtă pentru că nu are tricou cu Ana și Elsa :). B. merge și la grădiniță, se uită la desene animate, are un alt repertoriu lingvistic decât ea. Și am întrebat-o ce s-a întâmplat mai departe și mi-a zis: „I-am spus că nu sunt urâtă, sunt FRUMOASĂ” :)...

Într-o seară, plângea și mi-a zis că plânge pentru Dumnezeu, că ea are inima aceea („căprioara Tavita”) a unui sfânt... una dintre poeziile scrise de maica de la Diaconești din cărticica „Poezii cu iz de Filocalii”, care ni se par și minunate și geniale! Mă impresionează pe zi ce trece delicatețea și fragilitatea ei, cât de ușor e de rănit... Aproape că mi-e frică de ce va urma când va merge la scoală, când se va întâlni cu alți oameni, cu care va petrece mai mult decât cu noi. Nădăjduiesc să o crească Hristos cum știe El mai bine, să o întărească, îngerașii păzitori să o ocrotească, iar delicatețea ei să o aibă în pază Maica Domnului...

S: cum i-a cerut iertare E. când i-a spart sticluța preferată, cum o mângâie când plânge, cum I-a dat lui Hristos supărarea că nu mai poate să vina cu mine la baie (în urma verdictului dat de A. și încuviințat de mine, care mai mult decât ferirea de „pericolul” reprezentat de asta, am întrevăzut în aceasta câteva clipe de liniște :)...

Cât de descurcăreață e și cât de repede a învățat să urce scările (după ce câteva zile îmi îngheța inima când o vedeam că face asta)... Am fost nevoită să Îi dau în repetate rânduri lui Hristos frica asta ce mă paraliza efectiv... Iar dacă mă apropiam de ea mai mult rău îi făceam. Așa, m-am rugat și am lăsat-o singură și a reușit :)

Câtă minune și liniște a adus în noi Iertarea de seara... Cum ofta S. când își cerea A. iertarea de la ea, parcă dădea afară POVERI adunate luni de zile... :)
Când e supărată refuză cel mai adesea chiar în acea clipă să-I dea supărarea lui Hristos (probabil avem nevoie și să TRĂIM emoțiile acestea, numai să nu fie de prea lungă durată, bănuiesc că și ea simte lucrul acesta).

Cât de coerent vorbește uneori și cât de clar înlănțuiește ideile și cât ne uimește pentru că, totuși, nouă ni se pare atât de mică :).

Cel mai adesea în ultima vreme fetele Îi dau lui Hristos seara „Bucurie”! Și asta mă BUCURĂ nespus :).

Pe mine m-a UIMIT cât de repede a luat Hristos de la mine când am zis că I-o dau: frica de VACCINURI...(adică de a fi obligați să le facem vaccinuri fetițelor), frica de RĂZBOI, de PRIGOANĂ, pe care le-am trăit foarte intens și le-am conștientizat anul trecut, când am mers cu cortul la mare și, „in the middle of nowhere”, noaptea, eu nicicum nu puteam să dorm liniștită. Eram doar noi și la o mare distanță de noi doar, mai era și un alt cort. Mi-era o FRICĂ atât de mare de fiecare dată când auzeam că trecea cineva pe lângă cort, frică de MOARTE...

Cum în timpul zilei dacă are ceva probleme I le dă lui Hristos (mai presar și Uimiri pe ici-colo, la aspectul Biruințe), cum a învățat să zică „te rog” și „Doamne, miluiește”, „Aliluia”...