Roagă pe Domnul să mă lumineze ca să-ți răspund la o intrebare așa de grea. 

Durerea?

Durerea, spun Sfinții Părinți, a apărut in firea omului după căderea Protopărinților noștri.

Prin creație, mintea omului are două capacități: una receptivă, prin care primește harul îndumnezeirii, și una activă, prin care transmite această energie
întregii firi pentru lucrarea asemănării și sfințirea lumii de către acesta. 

Prin Cădere, mintea activă s-a desprins de cea receptivă, contemplativă prin călcarea Poruncii dumnezeiești. 

Prin primirea sugestiilor satanice, mintea (nous) a Protopărinților, și prin ei a tuturor oamenilor, s-a închis față de harul îndumenzeitor al lui
Dumnezeu și s-a lăsat invadată de produsele propriei „socotințe” parazitată de sugestiile Satanei. Această „socotință” este lucrarea
rațiunii ruptă de lumina minții-nous luminată de Duhul Sfânt. Acum apar în firea omului cele două afecte potrivnice: plăcerea și durerea. Ele nu
sunt create de Dumnezeu, ci sunt pervertirea, îmbolnăvirea capacității minții omului de a simți bucuria-plăcere a prezenței iubitoare a lui
Dumnezeu în ființa sa. Când omul și-a îndreptat atenția și intenția către darul creației în sine, fără a-L mai vedea pe Creator, simțirea sa
cea una și duhovnicească, s-a „spart” într-o multitudine de simțiri provenite de la simțuri. Plăcerea cea una și duhovnicească, a căzut în
plăcere senzuală, aducătoare de moarte, adică de uitare a lui Dumnezeu și a iubirii Sale. Dar mintea-nous n-a fost distrusă, ci doar paralizată
și parazitată de conținuturile minții demonice. După cădere, mintea-nous mai simte doar lipsa prezenței iubitoare a lui Dumnezeu. Această simțire este durerea
și locul ei e în adâncul minții-inimă. Inima omului a devenit, din organ al legăturii vii cu Dumnezeu, un perete despărțitor. De o parte a
acestui perete este Dumnezeu Iubire Care îl cheamă pe om fără întrerupere și-i cere inima, de cealalltă parte e simțirea omului care
nu mai știe și nu mai poate străbate prin zidul împotrivirii minții active furată de cele din afară. Chemarea lui Dumnezeu străbate peretele
acesta și este, într-un fel, chiar izvorul durerii inimii omului căzut. 

Din această durere-izvor curg toate celelalte dureri ale omului: fizică, sufletească, spirituală. Și prin toate, glasul iubitor al lui Dumnezeu
ne strigă: „Unde esti, omule? Întoarce-te! Vino la Mine să te vindec și să te odihnesc în Bucuria Mea!” 

Suferința? 

Eu înțeleg suferința ca fiind lucrarea rațiunii omului, străduința lui de a înțelege, respinge, accepta, interpreta durerea. Este îmbrăcarea durerii
în haine de cuvinte și sentimente. Este o modalitate cu mii și mii de forme de a fugi de durere și de tainica ei chemare. 

Te rog să mă ierți, ce scriu aici nu este un eseu teologic sau filozofic, ci o marturisire de credință. Așa am cunoscut eu durerea. Așa m-am întâlnit
cu Dumenzeu la capătul durerii mele, când am acceptat s-o trăiesc fără împotrivire și fără „rest”.  Așa mi-a dăruit Domnul, apoi, să simt cum
Îl doare pe El durerea lumii, cât a crezut de cuviință că pot îndura fără să mor, deși cred ca atunci am murit cumva. Da, am murit și am
înviat altfel. Așa m-am născut mai adevărat în mila Lui. Așa văd acum orice durere. Așa văd acum, și când nu văd, din cauza multei mele
nesimțiri, sub orice suferință și chiar sub orice rautate, marea durere omenească născută din lepădarea de Dumnezeu. 

Așa încerc acum, cu mila și harul Domnului, sa-L Slujesc pe El și pe aproapele încercând să-i ajut pe cei ce vor să se aplece și să asculte acest glas
de taină. 

Doamne, fie voia Ta! 

Cu drag și rugăciune

Maica Siluana