Binecuvântați măicuță,

Această scrisoare a starețului Nikon mi s-a parut că atinge un ceva din mine pe care îl intuiesc dar de care parcă nu vreau să mă apropii. Deși știu, parcă ceva, îmi scapă printre degete. Știu, am văzut în nenumărate rânduri că sunt incapabilă de orice lucrare duhovnicească, cât de mică și, dacă totuși reușesc să împlinesc ceva, vine apoi mândria și năruie tot. Toate astea le-am trăit, nu doar așa declarativ, sau strict rațional, ci în toată concretețea lor. Ba a fost o vreme, destul de îndelungată, când toți erau de vină pentru căderile și nereușitele mele, iar eu nu eram decât o victimă. A râduit apoi Domnul să înțeleg din această experiență a căderilor că, până la urmă, oricât mă mint și acuz, eu sunt cu adevărat singura responsabilă de eșecurile mele iar, în ultima vreme, intuiesc din ce în ce mai clar că eu pot avea doar eșecuri, că ori de câte ori îmi fac planuri, ele se năruie, că hotărârile mele nu țin mai mult de câteva zile. Undeva, ceva îmi scapă... Și, în adâncul sufletului meu, știu că e vorba de lipsa unei smerenii fundamentale: câtă vreme cred că eu pot, nu pot; nu pot nimic fără Domnul. Am declarat eu în repetate rânduri că așa e, dar probabil că e doar la nivel declarativ, nu am acea înțelegere-simțire a propriei neputințe. Dacă mi-aș înțelege până la capăt neputința omenească L-aș lăsa pe Domnul la cârmă, însă nu știu de ce îmi vine să cred că nici asta nu o poate omul așa pur și simplu, ci numai când ajunge la capătul puterilor. După ce încearcă el să facă și să dreagă și își irosește energia și nu are niciun rezultat, în momentul când e pe prag de deznădejde, atunci cred că e pregătit pentru recunoașterea deplină a propriei neputințe, până atunci tot speră că poate ceva. Tot timpul însă e ceva de făcut, chiar dacă nu am ajuns la acel prag, pot totuși să strig, cu mintea asta rațională, și cu cât mai adevărat din ființa mea : „Doamne, dacă voiești, curățește-mă!” și apoi cred că ar trebui să aștept să lucreze El, desigur nu o așteptare pasivă, dar să mă opresc să mai fac planuri care mi-au pierdut destul prezent pentru viitor, așadar să încerc să trăiesc cu El ce am acum. Sper să și pun în practică ce scriu acum.

 

Spusele starețului sunt cum nu se poate mai potrivite: Domnul îmi descoperă locul unde mă aflu și din această perspectivă fiecare cădere devine un minunat prilej să mă contemplu. Mă priveam mai deunăzi cum îi făceam cuiva reproșuri pentru modul cum se purta cu mine și, în timp ce vorbeam, îmi spuneam mie însămi: „Ce faci? Unde e tot ce ai citit? Unde e smerenia? Unde ți-e convingerea că de la celălalt nu poți avea pretenții? Ce sunt cu pretențiile astea? E liber să se poarte cum vrea. Uită-te la tine, tu care știi să vorbești așa frumos, ce urât știi să trăiești!”

Și starețul vine și-mi spune „ Vremea copilăriei a trecut, e vremea să începi lucrul unui om adult” - așadar să las lamentările și învinuirile și să mă smeresc. Tare-i greu să mă smeresc, nu prea știu cum e aia decât din cărți că eu tot timpul am fost foarte mândră, dar continui și zic „Doamne nu pot nimic fără Tine, de voiești curățește-mă, nu mă lăsa să trăiesc fals în părere de sine, în înșelare și mândrie, fă și din mine, omul Tău”

Iertați-mă maică și mă pomeniți!

Cu metanie în care aș vrea să fie și o picătură de smerenie

I. M.