O experiență recentă m-a învățat ceva ce intuiam, dar nu înțelesesem în inimă. Prin urmare, m-am gândit să mă spovedesc și aici, ca să nu ziceți că n-ați auzit și de la mine ceea ce știți deja :).

Fără să fac un păcat anume, m-am stresat cu ceva într-atât încât mi-am pierdut bucuria. După ce mi-am dat seama (și după mi-am aprins din nou candela, de la unii de lângă mine care o aveau aprinsă:) ), am simțit că păcătuisem, deși nu făcusem ceva exact, ci doar mă stresasem cu niște gânduri...
Și totuși, eram conștientă că mă dezlipisem de Bucurie; voluntar, că alegere...
În fine, astăzi am găsit întâmplător un text al părintelui Nicolae Steinhardt care mi-a confirmat simțirea că am căzut și că păcat se numește ce am făcut.

„Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înșeală, criteriul definitiv este buna dispoziție. Numai starea de fericire dovedește ca ești al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arțăgos nu e autentic.
Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaște autenticul și a da la o parte copia. Pentru a deosebi creștinul de caricatură ori imitația sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu un om vesel și mulțumit. Dacă ipochimenul e intolerant, ori morocănos, ori agitat ori mahmur, ori necăjit, nu e creștin oricât de perfect, de fidel ar fi virtuții. E virtuos dar nu e creștin. Creștinul e liber, așadar e fericit. Acesta și este sensul genialei și inspiratei fraze a lui Kirkegaard: Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea”.
Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi înșelată, probă constă în starea de fericire.
Virtuosul neîmblânzit nu știe și nu poate rosti „dulce Iisuse”, toată sfera „dulcelui” îi este străină, inaccesibilă și uită că jugul Domnului e blând și povară lui ușoară. Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele rânduri ca acestea: „Ați auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvârșiți păcate. Eu însă vă spun vouă că oricine se întristează nesăvârșind păcate, a și păcătuit în inima lui”.

Și să mai spun ceva: mi-am dat seamă că fiecare clipă petrecută în groapă (oricare ar fi groapa aia în care am ales să cădem) e un dublu păcat - o dată e păcat față de noi înșine, că alegem să stăm în groapă în loc să facem binele (o cercetare mai amplă efectuată la institutul meu personal m-a convins că faptul de a sta în groapă e alegere; de căzut, poate cazi din mai multe motive, dar de ridicat... ține doar de tine să te ridici; zăbovești în groapă pentru că îți place în groapă, ăsta e adevărul!) și al doilea păcat e față de cel de lângă noi, care e obligat să ne suporte întunericul în loc să se bucure de lumina lui Hristos, care ar putea străluci în fiecare:).

Am auzit eu la Apostolul de ieri că suntem fii ai Luminii, deci să ne ridicăm și să ne aprindem candelele, zic :). Și când se sting, să le aprindem repede iar. Și nu contează de câte ori se sting, ci doar să le aprindem fără întârziere de fiecare dată.