Măicuță, Gândidu-mă la suferințele diverse, unele mai mici, mai sâcâitoare și mai dese, semănând cu durerile de măsele, altele mai mari, intense, dar rare, mi-a venit în minte dacă nu cumva suferința însăși nu este acel combustibil care arde rănile patimilor (desigur în măsura în care avem această perspectivă), așa încet, încet, pentru că la sfârșit, când vom trece prin focul cel dumnezeiesc să nu mai ardem. Mă gândeam că prin suferința acceptată se cauterizează aceste răni și astfel durerea e leac al sufletului.
Vreau să cred nestrămutat: că Dumnezeu nu îngăduie să ni se întâmple nimic care să nu fie spre binele nostru, dacă știm cum să-l primim, și vom ști asta dacă Îl întrebăm pe El. Orice necaz poate deci constitui un potențial „capital” în drumul spre mântuire. Iar durerea prin care trecem e dozată de bunătatea și iubirea dumnezeiască, pe potriva măsurii noastre și acest fapt e foarte încurajator pentru noi, mai ales în acele momente când „simți că nu mai poți”. Și mult m-a ajutat gândul acesta când am avut momente de clătinare în care gândeam că într-un mediu mai duhovnicesc creșterea mea duhovnicească ar fi fost alta... Dar apoi venea gândul acesta că oare Domnul nu știe unde sunt? Apoi mi-am amintit de sfinții închisorilor comuniste: ei ce mediu duhovnicesc au avut? Așadar, îmi spun, ar trebui să mă opresc și să-I semnez un credit în alb Domnului și creditul să fie viața mea, căci dacă va considera, în marea Lui înțelepciune că în acest loc mântuirea mea e îngreunată de circumstanțe va schimba și locul și oamenii cum va ști.
Așadar, Măicuță, pot eu să cred că unde sunt acum e locul cel mai bun pentru mântuirea mea?
Pot eu să dau acest credit în alb, sau nu e bine pusă problema, nu știu, sunt un pic confuză?
Ar trebui să caut altceva, cumva?
Vă îmbrățișez cu dragoste și recunoștință:
I M
Copila mea dragă,
Mai întâi, durerea este chiar viața noastră, e vibrația vieții noastre. Simțim viața ca durere sau bucurie și suntem bolnavi și chiar morți când ne anesteziem fie cu plăcere, fie pe alte căi. Noi o putem trăi sau o putem evita murind mereu mai profund, fiind mereu mai străini de noi înșine și de viața noastră adevărată. Durerea este, de fapt, o naștere la o nouă viață, la un nou nivel al ei. Cine fuge de durere fuge de propria naștere și devenire. Iar pentru cei ce ne-am îmbolnăvit de patimi grele tot încercând să fugim de durere, fie că eram prea mici pentru a o trăi, fie pentru că cei din jur asta ne-au învățat, durerea paote deveni un minunat leac. Și este leac atunci când, cum și tu spui, o primim ca leac și o trăim cu Dumnezeu, cu harul Lui. Doar dacă o primim ca naștere în Cer. Doar dacă o trăim ca cruce prin care vine bucuria!
Pentru a pune început acestei atitudini, cea mai ușoară cale este să mulțimim lui Dumnezeu în timp ce ne doare și să-I cerem să ne întărească pentru a ne naște la ceea ce noi nici nu bănuim că suntem chemați.
Cât despre locul în care suntem, cu adevarat este cel mai potrivit pentru întâlnirea cu Domnul și mântuirea noastră, pentru că acolo ne-am format sau am ajuns pentru că așa suntem deja formați („formatați”). Doar că e important să nu ne acomodăm prin compromisuri cu locul căutând un cât mai bun confort, cu nici un loc, ci să facem din el un loc de întâlnire cu Donmnul și acolo și cu El să împlinim, să lucrăm poruncile și nu să suportăm neplăceri sau dureri ca pe niște mijloace magice de mântuire. E nevoie să facem deosebirea dintre „a suporta” și „a îndura”, a „răbda”. Suportarea ne transformă în obiecte. Îndurarea ne trezește duhul și răbdarea ne mântuiește pentru că e virtute, este lucrare divino-umană.
Când te doare ceea ce simți într-o relație sau într-un eveniment să cobori gândul în acea durere și s-o rabzi cu Domnul, pentru Domnul, pentru a intra pe „lungimea Lui de unde” și pentru a nu mai fi roaba reacțiilor automate care fac ce vor din noi.
Fiecare loc și mediu poate fi o școală în care avem ceva de învățat, dar Învățătorul să fie Domnul. După ce ne învățăm lecția, Domnul ne promovează în altă clasă și asta aduce după sine schimbări. Dar altele decât cele propuse de imaginația noastră sau sfatul lumii. Rugăciunea te va învăța pas cu pas. Acum ești la „școala harului” și-ți mulțumesc pentru cum lucrezi.
Îți sunt recunoscătoare pentru că fiecare biruință omenească în Domnul îmi aduce și mie putere și nădejde.
Cu dragoste în Domnul și rugăciune,
Maica Siluana