Eu
m-am privit de atâtea ori în oglindă,
încât am ajuns
să-mi dau seama cu timpul,
când a şters-o
ultima dată, cineva, de praf, de pete, de atingeri,
dacă au trecut
ore sau zile, dacă n-a trecut nicio oră, 
deşi 
nu am privit-o vreodată.

Eu 
m-am privit de atâtea ori în oglindă,
încât a ajuns
să-şi dea seama cu timpul,
când mi-a căzut
ultima dată din gene, de la degete,
dacă au fost
degete ce vroiau să şteargă lacrimi ori somn ori chipu-ntreg,
deşi nu mi-a privit vreodată
genele, ori lacrimile ori somnul, deşi 
nu mi-a privit vreodată chipul.

Eu
m-am privit de atâtea ori în oglindă minute-n şir, 
sau secunde întrerupte, 
cu somn, cu lacrimi, cu chipu-ntreg,
deşi niciodată nu m-am gândit 
dacă am mai puţine gene în secundele neîncetate,
eu m-am privit de atâtea ori 
în oglinzi întregi,
deşi nu m-am cunoscut vreodată.

Eu
nu te-am iubit nici măcar în gând,
poate că
iubirea se naşte acolo unde nu mai e aer
şi încep degetele mâinii stângi,
uneori se opreşte la finalul braţului şi crezând că e capăt de drum, 
se întoarce, dând de inimă, 
de acum paşii ei ar lăsa urme de sânge pe drum, la întoarcere,
aşa că rămâne acolo.
Alteori continuă până la ieşirea din iris,
dar la mine nu a fost aşa.
Eu am fost întotdeauna lângă tine, deşi niciodată nu m-am uitat
la degetele mâinii stângi,
puţin mai încolo, începeai tu, deşi nici nu ţi-a păsa dacă am degete,
neştiind ce fac, 
te-am continuat până am dat de inimă.
Nu m-am gândit la urme de sânge şi totuşi am stat pe loc,
eventual am parcurs doar drumul
de unde începeai în fiecare întârziere, în fiecare luciditate, în fiecare revedere,
şi până unde mă trezeam în mine, 
fiindcă deşi eu nu te-am iubit nici măcar în gând,
te continuam 
până dădeam de inimă, cu toate că erai acolo de întârzieri şi reaflări fugitive,
tocmai de aceea, 
când am decis să plec, paşii mei lăsau urme de tine pe drum, la întoarcere
spre mâinile mele,
deşi eu nu te-am iubit nici măcar în gând,
te continuam 
până la ieşirea din luciditate, întotdeauna.

Eu
nu am trăit nici măcar în acele alte dimineţi,
când
soarele se ridica în lateralul obrazului meu drept,
şi simţeam 
că nu mai trebuie să caut nimic,
era suficient să fiu,
iar frumuseţea devenea un punct cardinal
cu răsfrângeri de opal albastru
când nu mai vroiam nici aripi, nici pe tine, 
fiindcă era suficient soarele.
Norii erau toţi acei paşi nefăcuţi încă de mine, ori de copilul ce-a ieşit pe poartă,
acel clopot încă nebătut la biserică,
vreo şapte zambile ce nu ştiau până acum că vor răsări.
Deşi eu nu am trăit 
nici măcar în acele dimineţi cu obrazul meu ivindu-se în faţa soarelui,
respiraţia mea aburea geamul
când nu erau nici aripi, nici tu, întotdeauna.