"Nu există oameni care să nu poată fi îngeri.Există doar oameni care-şi scutură aripile. Nu există îngeri care să fie plictisiţi de zbor. Există doar îngeri cărora li se pare că cerul se priveşte mai bine de jos.”
Mi-am oprit paşii. Nu mai vroiam să fac zăpada să sufere. Ştiam că fiecare pas al meu era o durere a zăpezii. În jurul meu totul era alb.Până şi liniştea. Numai oamenii, nu.Ah, oamenii,veşnice culori răzvrătite. Ah, oamenii, citadele încăpăţânate, ce-şi ţin sufletele departe de albul zăpezii, temându-se ca nu cumva, într-o clipă, sufletele să o ia la fugă, cu tălpile goale pe străzi, iar la întoarcere , să lase în citadele urme de alb. Suflete gri, intoarse înapoi, cu zăpadă pe tălpi. Ah, suflete un pic mai albe. Astăzi.
Ah, suflete, mai puţin gri. Mâine.
Căci ce suflet nu ar fi încercat să-şi adune zăpada pe tălpi? Ce suflet nu dorea ca atunci când revenea în citadelă să lase urme de alb?
Citadele cu urme de alb, astăzi.
Citadele cu atingeri de alb, mâine.
Citadele cu suflete albe.Cândva. Citadele dezintegrate de albul sufletelor.
Şi totuşi…
La un colţ de apus am întâlnit un suflet transparent.
Un suflet fără culoare şi fără citadelă.
În ochii lui se oglindeau culorile celorlalte citadele, iar el devenea mai transparent.
Lângă el, s-a oprit un alt suflet. Un suflet lepădat de citadelă, cu tălpile albe.
S-a aşezat jos, lângă sufletul transparent.A întins o mână spre el, fărâme de transparenţă din suflet cădeau la atingerea sa.
Sufletul transparent, în locurile unde fusese atins, devenise alb.
Sufletul cu tălpile albe, transformase fărâmele de transparenţă, în fulgi de zăpadă, dându-le drumul în aer.
L-am privit. Era acum suflet cu atingeri albe.
Stătea jos, albind transparenţa celuilalt suflet.
Citadelele îi priveau de sus, mergând.
Ei se priveau unul pe celălalt, înălţându-se.

Am plecat.

Începuse din nou să ningă.
Totul era neschimbat.

Oamenii mergeau prin ninsoare şi eu alături de ei.
Unora, fulgii de zăpadă le cădeau pe haine, altora le creau aripi.