Copilașul meu,
Este prima dată când îți vorbesc... și am să mă îndrept întâi către Domnul pentru a-L chema între noi... Doamne, Doamne, Doamne! Iartă-mă, Doamne, am ucis un suflet. N-am vrut să primesc darul Tău, în vremurile acelea nu Te cunoșteam și noua viață care luase ființă în mine era doar o povară în calea unei împliniri pur lumești... Trezește-mi, Doamne, conștiința și dă-mi curaj să rostesc întregul zbucium... Înmoaie-mi inima, dă-mi lacrimi pentru crima săvârșită și ajută-mă să cred și să primesc că acest copil nu e o minciună, ci ESTE cu adevărat!
Copilașul meu, nu știu ce aș putea să îți spun, nu te cunosc și nu conștientizez pierderea ta... Toate emoțiile îmi sunt blocate. În acești ani n-am îndreptat către tine niciun gând, n-am făcut milostenie pentru pomenirea ta, nici măcar nu știu unde s-ar putea afla suflețelul tău acum...
Dumnezeu te-a creat însă eu am ales să te ucid, fără milă, fără ezitare. Nu m-am gândit niciodată că aceea a fost singura ta șansă să te naști, să crești și să îți exprimi unicitatea... Aș vrea să plâng cu lacrimi de sânge însă inima mea e nesimțitoare, sunt din piatră. Aș putea să îți cer iertare însă știu că aceste cuvinte sunt goale. Aș putea să îți spun că te iubesc, însă aș minți cu nerușinare... NU vreau încă să te accept ca fiind al meu! Nu reușesc nici măcar să îmi închipui că astăzi ai fi putut fi măricel! Zac în această împietrire de multă vreme. Deși îmi amintesc de tine când și când, totuși, nu simt durere, nu am lacrimi, nu mi-e dor de tine. Am doar o rușine care mă îndeamnă să mă ascund ori să fug de adevăr...
Atunci, eram departe de tot ce e bun, curat și frumos... Nu cunoșteam Viața, trăiam o minciună și de aceea am frânt firul devenirii tale. Nimeni din jur nu m-a sfătuit să te păstrez iar eu, în neștiința și nepriceperea mea, am ales răul cel mai puternic. Cu siguranță că nici acum nu sunt mai bună decât atunci, cred doar că acum sunt cu Domnul, mă străduiesc să rămân cu El și mă zbat continuu între ieri și azi, între vechi și nou, între rău și bine... Vreau să îți spun că de puțin timp am început să lucrez cu copilașiii și simt că fiecare copil e o minune, un dar irepetabil de frumos, o bucurie fără seamăn pentru părinți... Înainte mă temeam să le stau în preajmă, știam că mă ascund sub diverse măști iar ei, prin curăția lor, ar fi descoperit minciunile, rând pe rând, una câte una... Poate în subconștient mă temeam că vor afla că te-am ucis pe tine, un mic frățior de-al lor și nu mă vor iubi... Sau cine știe, poate-mi era teamă că te-aș fi găsit în fiecare chip gingaș de copil și în final tot n-aș fi îndrăznit să te privesc. Acum însă, am ajuns să simt în prezența lor multă alinare și tihnă... O iau ca pe o mângâiere de la Domnul, ca pe o mână întinsă către o beznă ce trebuie străbătută... Și trag nădejde că, înaintând împreună cu Domnul prin această beznă fără margini, voi reuși cândva să te primesc și pe tine în inima mea...
Uite, am hotărât să îți spun Nicolae... Cred că ți se potrivește acest nume, Sfântul Nicolae e foarte iubit de copilași... Tu n-ai fost iubit de mine... și chin îmi e această neiubire... Îl rog pe Sfântul Nicolae să aibă grijă de suflețelul tău și să mijlocească înaintea Domnului pentru mine, mama ta ucigătoare...
Să nu te temi, copil micuț... nu ești singur, o ai pe Măicuța Domnului, ea te acoperă și te iubeste. Va sosi și clipa în care ne vom întâlni... și poate abia atunci voi pricepe ceea ce acum e atât de ascuns cunoașterii mele...
Până când toate se vor da la lumină, poate chiar propria împietrire și neputința de a te socoti copilul meu îmi sunt pedeapsă... Ce poate fi mai strigător la cer decât o conștiință adormită și o inimă rece...?
Dincolo de această lume voi avea parte de ceea ce îmi va rândui dreptatea și mila Domnului... Tu, Nicolae mic, roagă-te pentru mine, roagă-te să pot primi tot fără împotrivire și cu o durere măcar atât de mare precum ușurința cu care am ales să îți curm bucuria de a fi...
Cu nădejde,
Mămica ta pribeagă