A trăi întreg universul în mine mă face să nu mai trăiesc pe lipsă, pe ataşament, pe particularul care individualizează şi atomizează.
A trăi universul în mine mă face să simt ce simte celălalt, să-i trăiesc durerea şi să mă rog pentru el, în mine. Şi se vindecă în mine şi se vindecă în el. Când mă centrez pe celălalt, uitând de unitatea noastră de mai dinainte de formă, resimt ca lipsă lipsa lui. Când mă centrez pe celălalt, în mine, nu mai există lipsă, pentru că suntem una.
Când mă rog pentru celălalt în mine, se depăşesc limitările condiţiilor exterioare, care spun că din a plus b rezultă c. Când mă rog în mine pentru fata care are mama depresivă, pentru soţia care a plecat de acasă pentru că are soţ alcoolic, pentru fata care suferă de ciroză vindecarea se întâmplă „la sursă”, chiar în celule. Soţul alcoolic, mama depresivă, ciroza nu mai sunt surse, ci suferinţa mea însăşi, exteriorizată. Exteriorul arată în timpul liniar într-un anume fel şi în timpul liniar e durere. Şi mă doare acea durere. Dar ieşind din liniar, eu nu mai vreau să nu mai simt durerea din liniar, pentru că ştiu că nu se poate să nu existe. Totuşi, în acelaşi timp, pot trăi întregul de dincolo de ea. Şi în acelaşi timp se vindecă, pentru că se vindecă suferinţa din mine.
Suferinţa exteriorizată nu mi se arată ca să lucrez asupra ei, deşi pot face şi asta, dar o fac cumva în gol, e acea încercare de a mă pieptăna ducând pieptănul spre oglindă. Ating şi nu pot atinge, tocmai pentru că nu acolo e sursa. Şi insistenţa mă duce la deznădejde.
Mântuitorul a vindecat mii de oameni, în anii cât a vieţuit pe pământ cum Îl ştim, dar n-a trăit până la adânci bătrâneţi să tot vindece oameni. Şi totuşi, este Vindecătorul întregii omeniri. Al întregului Om. A hrănit mii de oameni din câteva pâini, dar n-a făcut asta ca mod de lucru obişnuit, pe pământ. Şi totuşi, ne hrăneşte pe toţi.
De ce n-a avut decât câţiva ani activitatea asta?
Cr