În barcă e safe... e bine... într-un fel... Am mai multe puncte de sprijin... am ceva sigur sub picioare, marginile de care mă pot apuca zdravăn și mă pot ține... Când totul începe să se clatine perimetrul ăsta îmi dă siguranță, am anumite repere, certitudini: dacă mă țin bine nu cad...Vai, nu cumva să cad!! Dacă se zdruncină prea tare și simt că mă sperii, că pierd controlul, pot chiar să încep să-L chem: Doamne vino, nu mă lăsa!! Dacă mi-e frică tare, tare Îl strig și eu și mai tare ca să nu-mi mai fie... și ca să potolească furtuna asta care s-a stârnit și ca să le domolească pe toate și să stau liniștită frumos în barca mea... și să fie bine iar...
Când totul revine la normal în barcă e bine... sunt în siguranță, Îl mai chem din când în când așa ca să nu zică chiar că L-am uitat, cu toate că de-acum mă pot descurca și singură, cam știu eu ce și cum, doar cunosc de-atâta timp barca asta... numai ca... în binele ăsta vine din când în când câte o boare de tristețe care nu-mi dă pace... mă enervează zgândăreala asta de pe dedesubt... nu știu eu pe unde este, că dacă aș ști exact zău că aș căuta-o într-o zi, aș smulge-o de acolo și așa aș fi și eu în sfârșit liniștită și chiar că ar fi bine...
Ceeeee? Cum adică dacă m-am gândit vreodată să plec din barcă? VOI AȚI ÎNNEBUNIT?????? Ppppăi ce mă fac eu când începe apa aia să se învolbureze, cum adică să mă bag în apa aia din care parcă iese un balaur cu șapte capete care este gata, gata să mă înghită? Că nici eu nu mai înțeleg... câteodată, când apa e liniștită, stau și mă uit în ea și mă văd pe mine ca într-o oglindă... este frumos când e așa limpezică, liniștită, îmi place mult ce văd la suprafață... dar când se tulbură, când se ridică valurile alea mari, când se zbuciumă n-o mai recunosc, nu mai înțeleg și când nu mai înțeleg eu mi-e frică... Și în condițiile astea să ies eu din barca mea, pe care o cunosc și să mă duc spre apa asta despre care nu știu eu mai nimic, nu știu cât este de adâncă, în care simt eu că nu pot să mă descurc, în care cred eu că pot să mor?...
Cum? Să-L strig tare când pășesc afară din barcă? Vai, da` mă enervați rău de tot!!!! Tristețea aia care venea din când în când și nu mă lăsa în pace, mă face acum să plâng... și doar știți că nu îmi place să plâng... Ok, știu că mă iubește, știu că El este, știu că mă știe... dar dacă?... dacă nu vine totuși, dacă mă lasă acolo singură, dacă mă înghit valurile până vine El? ...măcar de-o margine a bărcii să mă pot ține, măcar o estimare a cât de înalte vor fi valurile, măcar să știu și eu ceva cât de cât... să pășesc spre necunoscutul ăsta așa, chiar fără nicio certitudine????
Nădejdea care se vede nu mai e nădejde... ioi Doamne... ce vrei să-mi spui? Mocirla asta care mă îngrozește o pot trăi cu Tine? Doar dacă mor bărcii, siguranțelor ei și Te strig, nădăjduind în ceea ce nu văd și așteptând prin răbdare, pot călca peste apa asta? Mă simt de parcă m-ar tăia cineva pe dinăuntru iar pasul care mă așteaptă este să stau în durerea asta... cu Tine pur și simplu... oare nu mai bine mă întorc înapoi în bărcuța mea? Îmi plâng oleacă de milă, dar apoi Te chem, chipurile sunt cu Tine... și... îmi găsesc eu ceva de făcut ca să nu iau în seama tristețea aia care îmi dă târcoale... ce, nu-i și ăsta un fel de viață?
Ce tot șușotești acolo? Ooofff, ori vii cu tristețe, ori cu tot felul de lucruri pe care nu vreau să le aud!! În barcă am o singură mare siguranță, a morții... pe când, în afara ei, peste apa în care este atât de multă moarte pe care o simt și mă doare, se află nădejdea pe care nu o simt și din cauza asta am senzația că nu este... nădejdea care mă scoate din mocirlă atunci când mă scufund, nădejdea care, doar ea, mă poate aduce de la moarte la Viață!!
Hmm, greu! Doamne vino Tu în frica mea, vino Tu în spaima din ochii mei pironiți asupra apelor care mă îngrozesc, vino Tu și sporește-mi credința mea că sunt mai mult decât apa asta în care mă oglindesc și că, deși o am în mine, mă poți ridica deasupra ei, vino Tu și întărește picioarele mele care tremură și care stau gata, gata să alunece numai cât m-am gândit că aș putea păși dincolo, dincolo de mine... și iartă-mă pentru toate momentele în care voi fugi poate speriată înapoi în barcă, în care mă voi teme, în care pe ape fiind, venind spre Tine, voi încerca să ascund de Tine un colac de salvare, pentru orice eventualitate...
Iartă-mă Doamne și primește-mă cu toate ale mele...
Și nu te uita la mine, la ceea ce vreau eu... suflă Tu și trimite în continuare boarea aceea de tristețe care nu-mi dă pace, care mă scoate din minți și care mă face să nu mai suport bărcuța asta...
Îți mulțumesc Doamne pentru tot!
Mângâie-i, păzește-i, întărește-i pe toți copiii Tăi, din bărcuțe sau de pe ape!
R P