Zăceam pironit de stânca uitării
Ca Prometeu, pe Caucaz, înlănţuit.
Zi şi noapte vulturul întrebării:
"De ce ?" îmi sfredelea sufletul părăsit.

Prin minte-mi rătăceau închipuite vini
Veninul lor făcând din ea o neînchisă rană,
Şi îmi spuneam că Iov în al său chin
Totuşi a avut prieteni şi dojană.

Şi a venit cel rău, cu ochiul sclipitor,
Cu răsuflarea grea şi m-a îmbiat:
"Închină-mi-te mie şi-un dor mistuitor
Voi pune în inimile celor care te-au uitat."

Mi-am tras privirea şi limba-mi uscată
Cu greu se dezlipi ca să rostească: "Nu!"
În inima care nu mai voia să bată
Vedeam cum pentru mine Te răstigneai Tu.

Şi când sleit îngenunchez sub crucea singurătăţii,
La poalele Golgotei prinvindu-i bolovanii
Te văd, strigând şi pentru mine, singur în faţa morţii:
"Eli , Eli, lama sabahtani!"