Când eram fragedă
credeam că sufletul meu poate cuprinde tot universul.
Mi-era sete să cunosc, şi 
tot ce cunoşteam devenea al meu.
Credeam că eu am să cuprind tot universul.

Acum vreau să mă opresc.
Mi-am dat seama că aşa, aş fi băgat tot universul la închisoare.
Am reuşit cu o bună parte din el.
Şi-acum, mă doare toată libertatea pe care am furat-o.
Toate câte au trecut prin arestul îngust al minţii mele 
Strigă acum, cerând libertate.
Le-aş elibera pe toate-odată, ca să nu mă mai doară,
Ca să nu mă mai simt vinovată.
Dar sunt încătuşată eu însămi în închisoarea mea.
Cine mă va elibera pe mine, ca să pot să eliberez ce-am strâns?
Am aflat că aş putea să primesc aripi... 
Aştept în fiecare zi tânjind spre Libertate.

Mi se pare că se deschide de multe ori, spre adânc, nu în sus.
Dar, în afară mă trezesc deodată în închisoare,
laolaltă cu tot universul cunoscut, devorat până acum.
Aşa trebuie, aşa este, nu pot, nu vreau...
sute de gratii pe care le-am construit cu tăria eului meu;
tărie gigantică: am închis o lume aici, nu doar pe mine.

Se apropie libertatea... toata lumea asta strigă, se vrea frumoasă cum se ştia,
nu încătuşată, cum s-a făcut de dragul meu. Dar cere de la mine libertatea.
Şi pe mine mă doare!!!
Pentru tot ce nu este viu, şi a primit să stea în inchisoare, ca să pot să am o lume a mea.

Când prind un pic aripi, îmi trimit lumea spre Libertate, puţin câte puţin, cu urgenţă.
S-au învălmăşit şi toată închisoarea va exploda în curând.
Când voi avea aripi cu aceeaşi tărie ca a eului meu de până acum.