Doamne ajută.
Eram la artterapie sub icoana Lui, a Mântuitorului și la un moment dat, uitându-mă la chipul Său am avut senzația că nu mă uit la un portret, la o icoană, ci mă uit la mine, ca într-o oglindă, m-am recunoscut în icoana aceea mai mult decât mă recunosc într-o fotografie proprie.
Dar asta nu pentru că eu omul eram acolo, ci pentru că, poate El Doamne a fost în mine mai mult decât sunt eu în mine de obicei, deci e vorba de loc... a avut loc... și El se uita la icoana din mine...
Ce spun, are cât de cât, o logică?
Totul e foarte delicat.
Oricând pot să aleg că mi s-a ”părut”... dar totuși nu era imaginație...
Nu m-am mândrit. Cred că din contră. M-am simțit ca Îl apăs cu mine prin zeci de lucruri mici, care deși nu fac parte din categoria păcate strigătoare la cer, strigă neputința omului vechi și micimea mea mare.
Azi atât de multe au părut păcatele...
Îmi e dor de El, Maică
Viața mea fără El nu are sens și eu nu mai am sens în ea
M-am îmbolnăvit de Doamne
Nimic altceva nu mă mai interesează
Nici apusurile, nici răsăriturile, doar dacă Îl văd pe Doamne acolo
Am nevoie de ochii noi
Și de cealaltă minte
Vă rog binecuvântați să le găsesc, să Îl găsesc
Mulțumesc
A H
Draga mea Copilă
Nu, nu a fost nici înșelare și nici părere. Ce ne spui în cuvinte e o expresie palidă a ceea ce ai trăit acolo și atunci.
Mulțumim!
Acum, important e să nu uiți, și să ne dai și nouă, acea simțire, percepere și intuire a greului păcatului din noi, a micimii și mizerei omului căzut din noi. Asta suntem indiferent dacă păcatele noastre sunt „grele” sau „ușoare„ ... Asta, cu grele și ușoare, nu e o viziune ortodoxă. Ortodoxia privește păcatul ca boală mortală și rană aducătoare de moarte și aici nu mai încap măsurători! Aici avem nevoie de toată mila Domnului pe care, de atâtea ori, o risipim în zadar!
Da, da, Copila mea, El a luat mizeria noastră și ne dă nouă toată măreția Lui! Doar că nu vom fi vrednici s-o păstrăm și s-o purtăm de nu ne vom osândi pe noi înșine în fața Lui și nu vom nădăjdui, în tot acel timp și loc, în mila Lui!
Asta e taina pe care ai gustat-o acolo.
Păstrează apăsarea aceea și fă din ea o străpungere a inimii prin care va intra, simțit și văzut, Domnul inimii tale.
Și, nu uita, noi nu-L putem nici măcar căuta pe Dumnezeu, darămite să-L aflăm! Asta e frământarea și credința altor confesiuni și religii. Noi, ortodocșii, suntem sau devenim ortodocși, abia în ceasul în care ne lepădăm de căutare și ne smerim mintea căutătoare. Orice căutare este o expresie a inimii și a minții omului autonom (adică omului care-și este sieși lege). Așa ne lăsăm găsiți de El, Calea noastră, Adevărul nostru și Viața noastră.
Ce avem nevoie să căutăm și să regăsim este acel tărâm ascuns al minții celei din adânc, a minții care ne e dată ca să-L vedem și să-L cunoaștem. De aceea avem nevoie să ne curățim de păcate și de patimi. Și, de aceea, ori de câte ori ne vedem și ne simțim păcatul în fața Lui, punem un nou și bun început!
Cu rugăciune și binecuvântare,
Maica Siluana